Consiliere

1.Mângâierea câinelui

Importanţa 1. Sănătate: Există câteva studii care arată că mângâiatul unui câine poate reduce tensiunea stăpânului şi stimula eliberarea endorfinelor, “hormonii plăcerii”. 2. Contact: Pentru câine, mângâierea e un mod de comunicare cu membrii familiei lui. Mulţi câini simt nevoia de contact prelungit cu stăpânul, fie stau cu botul pe acesta, fie acesta trebuie să ţină un picior pe ei în timp ce dorm, de exemplu. Mângâierea e un mod de a exprima activ aceste stări. 3. Comunicare: Un alt motiv pentru care e util să mângâiaţi câinele e că mângâierea poate fi folosită în dresaj, ca recompensă. Nu doar că poate fi oferită practic nelimitat câinelui (spre deosebire de mâncare, de exemplu), mângâierea e mereu la îndemână, nu trebuie să aveţi punga cu mâncare la dv. 4. Calmare: Acţiunea în sine poate calma câinele şi omul, deoarece e o mişcare lentă,care dă încredere şi care poate fi efectuată doar cât timp câinele e calm. Mulţi câini energici sunt opriţi fără probleme prin mângâiere de către stăpâni. Acesta este motivul principal pentru care am scris programul de mai jos, cei mai mulţi nu au nevoie de el, dar tuturor câinilor le este util să ştie să stea liniştiţi în anumite momente, iar mângâierea e un mod foarte bun de a-i învăţa asta. 5. Obişnuire: Programul de mai jos vă va ajuta să obişnuiţi câinele să fie atins pe tot corpul (unii au probleme aici), lucru ce îi va fi folositor când e atins de alte persoane (chiar dacă doar din greşeală, tot se poate întâmpla), la veterinar (curăţarea urechilor, tăierea unghiilor, inspectarea dinţilor), la stilist, dacă îl lăsaţi într-o pensiune sau cu altcineva. Ce nu e mângâierea 1. Obligaţie: Din păcate, multă lume îşi imaginează că oricărui câine trebuie să-i placă să fie mângâiat şi nu acceptă un refuz, iar câinele învaţă să deteste mângâierile. 2. Certitudine: Unii pui dau senzaţia că nu le place să fie mângâiaţi, din două motive. Unii încă nu cunosc plăcerea de a fi mângâiaţi: fie stăpânii nu ştiu cum să-i mângâie şi nu au reuşit s-o facă încă, fie au fost bruscaţi cândva. Alţii sunt foarte energici, iar mângâierea nu e un stimul suficient de puternic, există mereu altceva mai interesant de făcut. Deşi o pot aprecia atunci când sunt obosiţi sau când nu au altceva de făcut, în general nu stau să fie mângâiaţi. 3. Scuză: Mângâierea e un puternic motivator, însă nu poate fi singura recompensă pentru un câine, întrucât nu se adresează şi celorlalte dorinţe ale câinelui. Câinele are nevoie să se joace activ alături de dv, simpla mângâiere nu îi va fi de ajuns. Mulţi îşi închipuie că dacă au mângâiat câinele, i-au acordat atenţia necesară pentru astăzi şi se opresc. Când nu e indicată În general, mângâierea poate veni oricând, deoarece e ceva bun. Există însă două excepţii, dacă nu o înţelege ca fiind ceva bun (punctele 1,2,3, 4 şi 5) şi dacă îl recompensaţi prin mângâiere când face ceva ce nu ar trebui să facă, de exemplu când latră, urlă, roade, etc. (punctul 6), când e speriat (punctul 7) sau agresiv (punctul 8). 1. Ca socializare forţată: Deşi e unul dintre cele mai bune moduri de a socializa câinele cu un străin, mângâierea nu trebuie impusă câinelui în acest scop (vezi mai jos). Dacă dă semne că nu se simte în largul lui, nu forţaţi câinele, veţi face mai mult rău decât bine, câinele poate chiar să muşte dacă se simte forţat. 2. Când are dureri: Câinele cu dureri (inclusiv anumite boli) nu trebuie atins, deoarece poate avea o reacţie impulsivă şi muşca. 3. Când doarme: Câinele trezit din somn nu are control complet asupra impulsurilor (ca şi noi) şi poate reacţiona agresiv. Există momente în viaţa lui când nu vrea să fie deranjat, şi chiar dacă nu reacţionează urât, nu înseamnă că îi place să fie sâcâit. 4. Când bea sau mănâncă: Câinele ar trebui să ştie să nu reacţioneze urât când cineva îl deranjează la masă, dar asta nu înseamnă că îi va face plăcere. Lăsaţi-l să mănânce în linişte şi mângâiaţi-l după. 5. Când e surprins: Deşi se întâmplă în general cu persoanele străine, nu cu proprii stăpâni, unii câini se pot speria când simt o mână pe ei si pot muşca instinctiv. 6. Când face ceva ce nu are voie: Când latră, sapă, mârâie, etc. şi îl mângâiem, va percepe mângâierea ca pe o încurajare a noastră să continue să facă ceea ce face. 7. Când e speriat: Dacă mângâierea place câinelui şi dacă o primeşte când e speriat, înseamnă că-l încurajăm să fie speriat. 8. Când e agresiv: Similar, dacă o interpretează drept ceva bun, va crede că-l recompensăm pentru agresivitate. Ce se poate întâmpla rău Exact ca mai sus, avem două situaţii de discutat, cea în care nu vede mângâierea ca fiind ceva bun şi cea în care îl încurajăm să facă ceva rău sau neplăcut. 1. Din dorinţa de a face puiul să stea la mângâiat (poate ca să-l calmeze sau să-l domine, sau doar din dorinţa de a se bucura de acesta), unii stăpâni îl ţin cu forţa şi-l mângâie, ca să „prindă gustul”, refuză să se joace cu el sau chiar îl ceartă. Foarte puţini reacţionează pozitiv la aceste metode, cei mai mulţi aşa învaţă să fugă de mângâieli. Mai grav, din dorinţa de a mângâia puiul care nu stă, unii stăpâni îşi fac un obicei din a-l deranja când acesta e „vulnerabil”, când e obosit, mănâncă sau când stă liniştit, ca să-l „prindă”. Departe de a fi folositor, puiul învaţă că mângâierea e ceva neplăcut care apare când se mai calmează şi el puţin. Prin urmare, sunt mereu încordaţi, mereu atenţi, nu îşi permit să se odihnească decât când sunt singuri. Aceşti căţei pot deveni agresivi la maturitate atunci când sunt atinşi sau chiar fără motiv, din cauza stării de nesiguranţă în care îi aruncăm noi. 2. Reluând ideea de mai sus, presupunând că mângâierea e privită de câine ca ceva bun, dacă e speriat sau agresiv iar noi îl mângâiem, va considera că îl încurajăm să fie astfel, adică să fie speriat sau agresiv. Probabil pare că aceste situaţii sunt rare, dar nu e deloc aşa; situaţiile des întâlnite în care câinii sunt mângâiaţi, deşi nu ar trebui să fie: • câinele care latră, urlă, muşcă sau încearcă în orice alt mod să atragă atenţia; • câinele care se sperie de alţi câini şi e mângâiaţi, aparent ca să-l încurajăm; • câinele care se sperie de un zgomot pe stradă sau de alte situaţii; • câinele care ne mârâie când ne apropiem de mâncare; • câinele care ne mârâie când îşi apără jucăriile; • câinele care mârâie un alt om, din diverse motive. Program de mângâiere a câinelui propriu Încep prin a spune că zonele care dau probleme câinilor sunt faţa şi labele. Ei preferă mult mai mult să fie mângâiaţi pe spate sau pe piept. Deşi noi avem tendinţa să-i mângâiem pe cap, să-i tragem de urechi, etc., ei au alte preferinţe şi ar trebui să ţinem cont de ele. Scopul final al acestui program nu este doar ca puiul să accepte o mână pe el, ci să înveţe să stea cuminte, lucru folositor la veterinar, printre altele. 1. Începeţi cu un control medical, există anumite boli care pot face ca mângâierile (în special pe cap) să provoace disconfort câinelui. 2. Jucaţi-vă cu căţelul. În timpul jocurilor, atingeţi-l uşor pe cât mai multe zone ale corpului puteţi. 3. Nu încercaţi să mângâiaţi câinele când are dureri, doarme, bea apă, mănâncă, când e atent la altceva, speriat sau agresiv, aşa cum am scris mai sus. 4. Nu-i vorbiţi deloc, fiţi calmi şi siguri în mişcări. Dacă e nevoie, puneţi-i lesa şi legaţi-o, dar nu-l reţineţi cu mâinile sau cu corpul. E mai bine să nu-i vorbiţi deloc, mai ales dacă arată semne de disconfort. Folosiţi mişcări calme şi opriţi-vă dacă începe să se zbată, fără să retrageţi mâinile însă, apoi reluaţi după ce s-a calmat. Dacă întoarce capul să vadă ce faceţi, lăsaţi-l, nu vă feriţi, cel mult duceţi mâinile într-o zonă mai "sigură", dacă vi se pare că nu-i convine ce faceţi. 5. Dacă e important să lucraţi cu el (de exemplu, dacă are zone pe corp pe care nu acceptă să fie atins şi la care veterinarul trebuie să ajungă), puneţi-l pe o masă şi lucraţi acolo, nu va putea să plece la fel de uşor. Citiţi şi articolul Ridicarea în braţe pentru a vedea cum să-l obişnuiţi cu statul acolo. 6. După ce aţi ales un moment bun să-l mângâiaţi (respectiv, după ce stă liniştit pe masă), începeţi cu spatele, apoi pieptul, capul, labele. Mângâiaţi-l pe direcţia firelor de păr, nu contra lor. Nu-l trageţi de urechi şi nu faceţi mişcări bruşte. Acordaţi o atenţie specială picioarelor din spate şi capului, sunt cele mai întâlnite zone în care câinii nu acceptă să fie atinşi. 7. Căutaţi zone de pe corp la care câinele reacţionează (în general sunt faţa şi picioarele din spate). Lucraţi la acele zone, mângâiaţi-l în jurul lor uşor şi recompensaţi-l cu mâncare după asta. Progresaţi încet, apropiindu-vă tot mai mult de acestea. Citiţi şi partea finală a articolului. 8. Opriţi-vă la primul semn că e deranjat şi oferiţi-i ocazia de a-şi reveni, apoi reluaţi. 9. Nu uitaţi scopul declarat a ceea ce faceţi: trebuie să fie ceva ce place puiului. Nu ţineţi puiul mic prea mult (mai ales dacă e pe masă), pentru că nu are răbdare şi va învăţa să-i displacă „şedinţa”. 1-2 minute sunt suficiente pentru început, cu puii energici chiar câteva secunde sunt suficiente, iar perioada se măreşte gradat la 1-2 minute. Urmaţi punctul 8. 10. Terminaţi înainte ca puiul să se plictisească şi imediat după începeţi o sesiune de joacă. Cum ne apropiem de un câine străin 1. Începeţi mereu prin a întreba stăpânul dacă puteţi mângâia câinele. În cazul câinilor comunitari, nu încercaţi să-i mângâiaţi decât dacă dau semne clare că apreciază intenţia dv (dau din coadă, vin spre dv), nu doar că vor ceva ce aveţi în mână. 2. Niciodată nu puneţi mâna pe câinele care e cu spatele la dv, nu vă vede, doarme, bea, mănâncă, e speriat sau agresiv. 3. Nu mergeţi să mângâiaţi câinii care sunt ţinuţi în lanţ sau stau în spatele unui gard, pot avea reacţii imprevizibile. 4. Mergeţi spre câine pe o curbă, venind dintr-o parte, nu direct din faţă; asiguraţi-vă că vă vede venind. 5. Opriţi-vă la 2-3 metri de el şi aşteptaţi să vină el la dv. Vă puteţi lăsa pe vine şi-l puteţi chema. Dacă nu vine, consideraţi că aţi încheiat fără succes operaţiunea. Câinele care nu vine singur la dv o face dintr-un motiv anume, dacă îl presaţi şi mergeţi dv la el, e posibil să-l speriaţi sau să sară la dv. 6. Primul lucru pe care trebuie să-l facă e să vă miroasă, lăsaţi-l 2-3 secunde să facă asta fără să interveniţi. Din nou, dacă nu o face, experimentul s-a încheiat, câinele nu are încredere în dv şi ar fi riscant să încercaţi să puneţi mâna pe el. Deşi e important să vă miroasă întâi, nu înseamnă că dacă a făcut-o sunteţi prieteni, studiaţi-i atitudinea. 7. În acest stadiu, puteţi începe în sfârşit să-l mângâiaţi; duceţi mâna sub nivelul ochilor lui, ca să vă vadă şi mângâiaţi-l pe piept, spate sau sub bărbie, în direcţia firelor de păr. Evitaţi faţa, întrucât puteţi acoperi vederea câinelui cu mâna sau auzul acestuia, făcându-l neliniştit. 8. Nu aglomeraţi câinele într-un colţ, nu vă aplecaţi asupra lui, nu-l ţineţi strâns, pentru că se poate speria. 9. Opriţi-vă din mângâiat şi observaţi ce face câinele: ideal ar fi să ceară din nou atenţie, dar dacă vrea să plece, lăsaţi-l. Va ţine minte că nu l-aţi forţat, ceea ce-l va face să fie mai calm şi încrezător şi poate data viitoare va sta mai mult timp.    

2.Ridicarea în braţe

Deşi câinele poate aprecia apropierea fizică şi, prin urmare, ţinerea în braţe, nu e ceva ce face instinctiv. Noi (ca şi maimuţele) ţinem copiii în braţe, iar aceştia au un instinct clar de a se agăţa cu degetele. Unul dintre posibilele motive este faptul că aceştia se dezvoltă greu, durează mult până când reuşesc să meargă singuri, iar agăţatul de mamă e o strategie de supravieţuire. Câinii (şi nu numai) nu procedează aşa. Poate mira pe mulţi, dar ţinutul în braţe nu e ceva ce place câinilor în mod normal, e ceva ce învaţă (sau nu) pe parcurs. Surprinderea vine din faptul că ridicarea în braţe e privită ca un semn de afecţiune din partea noastră şi ne e greu să concepem că un câine ar putea interpreta-o altfel. Cei mai direct expuşi sunt puii şi câinii de talie mică. I. Motive pentru teama câinelui Motivele pentru care câinele se poate speria când e ridicat în braţe sunt: I.1. Pierde orice urmă de control al corpului său, nu poate determina direcţia de mers sau viteza. I.2. Nu poate evita posibile pericole. I.3. Daca se sperie dintr-un motiv anume, teama va fi mărită pentru că nu poate scăpa. I.4. Nu se poate mişca. I.5. Poate oricând să cadă (simte că nu e ţinut stabil, mai ales de copii). I.6. simte că vă e frică de ceva şi că de-asta îl luaţi în braţe. Cei care se sperie nu mai ajung să constate că stăpânul le oferă siguranţă de fapt, pentru că sunt prea speriaţi. II. Alte probleme care pot să apară Căţelul ridicat în braţe pentru a fi protejat de ceva are şanse mari să înceapă să se teamă de acel lucru şi de alte situaţii. Pe lângă faptul că ridicarea în braţe îl poate speria direct, cu ocazia asta îi mai spuneţi şi că nu se poate apăra singur, că are nevoie să fie protejat. Mulţi fac asta dintr-un simţ de datorie, dar câinele NU e capabil să înţeleagă asta, tot ce vede e că se apropie ceva, iar el pierde controlul. Încă şi mai grav e când asta se întâmplă înainte ca animalul să vadă „pericolul”, de exemplu poate vedeţi în depărtare un câine mare înaintea puiului şi-l ridicaţi în braţe.  Dacă simte că vă e frică, aveţi şanse mari să lăsaţi traume căţelului. Ştie că e ridicat în braţe ca să fie protejat, dar nu vede „pericolul”. Prin urmare, învăţă că nu se poate apăra singur şi că uneori nici nu e în stare să vadă pericolul. În momentul acesta, lucrurile pot lua o direcţie periculoasă, puiul începe să se sperie de orice şi nimic, încercând disperat să anticipeze „pericolul” şi ştiind că nu o poate face. Frica iniţială de un câine, om, zgomot, etc. se va generaliza, câinelui va începe să-i fie frică şi de lucruri inofensive. III. Utilitatea obişnuirii câinelui să fie ridicat Până acum, am argumentat ideea că ridicarea câinelui e nenaturală pentru el. Cu toate că acest lucru e adevărat, e la fel de adevărat că în unele situaţii e esenţial ca acesta să accepte să fie ridicat fără să se opună sau să se sperie. Unele situaţii sunt relativ rar întâlnite, de exemplu, mergeţi cu câinele pe munte şi trebuie să-l ridicaţi într-un loc unde el nu poate ajunge altfel. Altele însă fac parte din viaţa câinelui, ca vizita la medicul veterinar şi ridicarea pe masa acestuia, pentru a fi examinat. O altă situaţie în care articolul de faţă poate fi folositor este urcarea câinelui în maşină, dacă acesta nu sare în ea. IV. Reguli pentru om IV.1. Copiii nu ar trebui să ridice puiul decât când arată clar că înţeleg regulile care urmează, doar dacă au forţa necesară şi doar dacă pot fi supravegheaţi, măcar primele dăţi. Cele mai multe probleme apar de aici, copiii ridică puiul neatent, îl ţin nesigur în braţe, etc., iar acesta se sperie. IV.2. Nu ridicaţi de la sol un câine decât dacă îi puteţi susţine greutatea fără probleme; luaţi în calcul smucituri şi mişcări violente, nu un câine cuminte. Dacă nu puteţi asigura acest aspect, nu ridicaţi deloc câinele; dacă o faceţi, există un risc real să sperie şi să reacţioneze imprevizibil, chiar dacă până atunci accepta fără probleme, pentru că simte că nu e în siguranţă. IV.3. Nu ridicaţi câinele păcălindu-l, din contră, asiguraţi-vă că vă vede şi înţelege ce se întâmplă. Aveţi nevoie de cooperarea lui, nu să-l fentaţi. IV.4. Nu ridicaţi câinele care doarme, mănâncă sau face orice altceva, daţi-i timp să vadă ce vreţi să faceţi, altfel poate reacţiona imprevizibil. IV.5. Mişcările cu care ridicaţi sau coborâţi câinele trebuie să fie calme, sigure, nu bruşte sau dificile din cauza greutăţii mari a câinelui. IV.6. Pe tot parcursul „şedinţei”, atitudinea dv trebuie să fie cea a unui om calm, sigur pe el şi atent la ceea ce face. IV.7. Nu vorbiţi deloc câinelui; deşi îl puteţi ajuta, există riscul să interpretaţi greşit situaţia şi să-l încurajaţi, de fapt, să-i fie frică. Cel mai sigur (dacă lucraţi singuri, fără ajutorul unui dresor) este să nu-i vorbiţi deloc. IV.8. Nu-l certaţi, orice ar face, ceea ce-i cerem noi e total nenatural pentru el şi e de aşteptat să nu fie încântat la început. IV.9. Dacă are reacţii agresive, apelaţi la un dresor şi abandonaţi încercările de a-l obişnui cu ridicarea de pe sol. V. Program pentru ridicarea în braţe V.1. Începeţi prin a înclina câinele spre dv de câteva ori, ca să se sprijine pe dv (preferabil pe piept, depinde dacă sunteţi în picioare sau nu, depinde de talia câinelui, etc.) şi oferiţi-i o recompensă la sfârşit, dacă a avut probleme. Scopul este să-l obişnuiţi să se încline spre dv când îl ridicaţi, nu în altă direcţie, pentru stabilitate mai bună. După un timp, câinele va începe să se împingă singur în dv, doar atunci puteţi trece mai departe. V.2. Cu căţelul sprijinindu-se de dv, puneţi-i o mână în jurul pieptului şi alta în jurul spatelui picioarelor şi ţineţi-l ferm (dar nu cu forţă prea mare) timp de 1-2 secunde. V.3. Eliberaţi-l doar cât e calm (punctul acesta e important) şi recompensaţi-l. V.4. Evaluaţi-i atitudinea: dacă vă mârâie sau dă alte semne de agresivitate, opriţi-vă şi apelaţi la un dresor. Nu treceţi mai departe decât când căţelul acceptă să fie ţinut astfel fără probleme. V.5. Măriţi gradual timpul cât îl ţineţi aşa până la 10 secunde, recompensându-l aleator. V.6. Ridicaţi-l uşor de la sol câţiva centimetri; nu mai mult, fără mişcări suplimentare, strict în plan vertical. V.7. Începeţi să-l coborâţi doar când e calm, când nu se zbate. De fiecare dată când începe să se zbată, opriţi-vă şi aşteptaţi-l să se calmeze, apoi continuaţi. V.8. Chiar dacă a ajuns cu labele pe sol, eliberaţi-l doar când e calm. V.9. Oricât s-ar zbate sau ar plânge, nu-i daţi drumul şi nu-l coborâţi decât când e calm, dacă aţi ajuns în situaţia asta. Dacă îi daţi drumul când se zbate, va învăţa că aşa poate „scăpa”, iar data viitoare se va zbate şi mai rău, putând să ducă la accidente. Refaceţi paşii anteriori, undeva aţi mers prea repede. VI. Program pentru ridicarea pe alte suprafeţe VI.1. Câinele trebuie să fi trecut cu succes prin programul de mai sus. VI.2. Trebuie să fie deja obişnuit cu cât mai multe tipuri de suprafeţe, inclusiv cele alunecoase ( Teama de suprafeţe alunecoase). VI.3. Începeţi cu o masă de dimensiuni nu prea mici dar joasă şi cu suprafaţă stabilă, nu alunecoasă. Puteţi pune o pătură sau o faţă de masă peste aceasta ca să oferiţi câinelui tracţiune mai bună, dar asiguraţi-vă că nu va aluneca cu tot cu pătură. VI.4. Ridicaţi câinele pe masă cu mişcări sigure, nu bruşte şi aşezaţi-l uşor. Recompensaţi-l cât e sus, dar ţineţi-l doar 1-2 secunde. VI.5. Daţi-l jos la fel, începând cu sprijinirea lui pe dv şi terminând cu deplasarea calmă. Recompensaţi-l. VI.6. Măriţi treptat timpul cât îl ţineţi sus, permiţându-i chiar să exploreze, dar fiţi atenţi la el să nu cadă. VI.7. Treceţi şi la alte tipuri de suprafeţe, alte mese, etaje, etc.

3.Câinele şi copilul

Importanţa interacţiunii celor doi Este ştiut faptul că oamenii care au contact cu câinii în tinereţe au mai rar frică de câini. Mai mult, chiar, se pare că cei care au avut câine în copilărie şi sunt muşcaţi, trec mai uşor peste eveniment.

Dresajul câinelui de către copil aduce câteva beneficii:

  • Copilul învaţă să-şi controleze propriul comportament;
  • Învaţă să fie disciplinat şi să-şi controleze impulsurile şi frustrarea (câinele nu ascultă mereu);
  • Învaţă să aştepte ca să primească ceea ce vrea (câinele nu va înţelege de la început ce i se cere);
  • Recunoaşte şi se ocupă de nevoile altuia înainte de ale sale;
  • Devine mai tolerant cu problemele animalului şi îşi poate trece cu vederea mai uşor propriile neajunsuri.

Departe de a fi o cauză de alarmare, prezenţa câinelui pare să ajute sistemul imunitar al copilului.

Riscuri Printre riscurile medicale asociate cu prezenţa câinelui lângă copil se numără paraziţii intestinali, rabia (turbarea), puricii şi căpuşele. Toate aceste probleme se pot (şi trebuie) rezolva relativ uşor prin deparazitare internă şi externă regulată şi prin vaccinare, lucruri pe care se presupune că le-aţi face oricum, chiar dacă nu aţi avea şi un copil. Un alt risc medical ceva mai dificil de remediat îl constituie alergiile.

Voi vorbi în cele ce urmează despre riscurile ca un câine să atace copilul şi cum să le prevenim.

Deşi cei mai mulţi câini se ataşează puternic de copii, le permit multe, sunt prietenoşi şi grijulii cu aceştia, există cazuri în care câinii se poartă nepotrivit cu copiii şi chiar îi rănesc sau muşcă, voit sau nu, pentru că devin neastâmpăraţi. Este absolut necesară o pregătire a câinelui (şi a copilului) înainte de a le face cunoştinţă pentru prima oară. Avem două situaţii de discutat: cea în care aveţi un câine, iar copilul va veni curând şi cea în care aveţi deja copii şi vreţi să luaţi un câine; prima are mai multe lucruri de atins, iar multe dintre acestea se aplică şi celei de-a doua, prin urmare, chiar dacă vă încadraţi aici, vă rog să citiţi şi prima parte.

I. Avem câinele, va veni şi un copil Voi discuta aici regulile pe care câinele trebuie să le respecte, cum trebuie pregătit câinele pentru venirea copilului, prima lor întâlnire, ce trebuie făcut când copilul creşte şi cum trebuie acesta să se poarte.

I.1. Înainte de a veni copilul Orice aţi vrea să facă (respectiv să nu facă) animalul în preajma copilului, trebuie să-l învăţaţi înainte de venirea acestuia acasă. Nu doar că va fi greu să lucraţi abia atunci cu căţelul, în timp ce aveţi şi copilul de îngrijit, dar simpla prezenţă a copilului va fi un mare factor de distragere a atenţiei pentru câine. Lucraţi cu el înainte, obişnuiţi-l cu noile reguli din timp.

     I.1.1. Regulile pentru câine Este necesar ca puiul să aibă anumite noţiuni asociate cu dresajul, pentru a diminua riscul ca ceva neprevăzut să se întâmple. 1. Oricând e în preajma copilului sau a ceva asociat cu acesta (vezi mai jos, „I.1.4. Alte pregătiri”), câinele trebuie să rămână calm; un anumit grad de curiozitate şi fericire e de aşteptat şi natural, dar nu are niciodată voie să sară, să tragă de haine sau să se poarte prea energic pe lângă copil. Regulile care urmează nu fac altceva decât să pregătească animalul în acest scop, pentru venirea copilului acasă. Dacă îi permiteţi să le încalce o singură dată, poate încerca oricând din nou şi cu mult mai multă încredere, nu se va mai potoli cu doar un „nu”. 2. Dresajul de companie este necesar, câinele trebuie să ştie comenzile uzuale şi să le asculte. Exerciţiile trebuie lucrate zilnic, atât înainte de venirea copilului, cât şi după, pentru a nu le uita. 3. Câinele trebuie să fie obişnuit cu limitările, să stea cuminte când e dus în altă cameră, când e legat sau când e pus în cuşcă. 4. Trebuie să ştie să meargă în lesă fără să tragă, inclusiv în casă; chiar dacă acum îl scoateţi liber, cu copilul va fi necesar să ştie să meargă în lesă. 5. Intră şi iese ultimul pe uşă (în maşină intră după copil, doar când îi daţi voie), altfel e posibil să vă lovească, încercând să iasă/intre. 6. Nu are voie să sară pe oameni, pentru că poate sări şi pe cel care ţine copilul. 7. Nu are voie să sară pe mobilă sau să alerge prin casă. 8. Nu are voie să rămână singur cu copilul (vezi şi „I.1.3. Pregătirea casei şi a camerei”). 9. Obişnuiţi-l cu senzaţia de a fi tras de coadă, labe, urechi, etc., fără să vă jucaţi cu el (ca să rămână calm), ca şi cum l-aţi mângâia. 10. Nu îl neglijaţi ! Veţi impune acum câinelui noi reguli (vezi şi „I.1.3. Pregătirea casei şi a camerei”, pentru asta), are nevoie de alte moduri în care să-şi folosească energia; de exemplu, îi veţi cere să fie calm în preajma copilului; va avea nevoie să iasă afară şi să alerge, nu-l puteţi ţine în casă şi să vă aşteptaţi că se va purta frumos. Chiar dacă veţi fi mai ocupaţi acum, e esenţial ca timpul pe care i-l alocaţi să nu se modifice prea mult, nu neglijaţi să-l scoateţi afară să se plimbe şi să alerge, pentru că excesul de energie îl poate face să facă prostii prin casă, iar frustrarea va mări lipsa de comunicare cu voi.

     I.1.2. Socializarea Copiii sunt diferiţi în multe moduri de adulţi: au mişcări total diferite, echilibrul lor e precar (lucru sesizat instinctiv de toţi câinii, motiv pentru care unii vor să-i doboare, în joacă), sunt la nivelul ochilor câinelui, ceea ce poate face pe acesta să creadă că regulile de joacă nu se aplică în cazul lor, scot sunete diferite, unele pot atrage căţeii la joacă, miros diferit. În afară de a fi sociabil cu oamenii şi cu alţi câini, căţelul trebuie să ştie cum să se poarte cu copii, iar asta se face prin asocieri pozitive cu prezenţa acestora. Pentru asta, căţelul ar trebui să interacţioneze plăcut cu cât mai mulţi copii de diverse vârste, să fie mângâiat şi să primească mâncare de la aceştia într-un mod calm şi controlat. Pe de altă parte, nu permiteţi mai multor copii să se apropie buluc de căţel şi să-l întoarcă pe toate părţile, întrucât acesta se poate speria de ei. Similar, nu permiteţi copiilor să bruscheze căţelul în niciun fel, pentru că poate răspunde agresiv (chiar dacă nu le răspunde lor, o poate face copilului dv). Concret: copiii îl pot mângâia, îi pot da să mănânce, dar nu e indicat să se joace cu o jucărie cu el sau să facă participe la alte activităţi energice (decât, poate, după ce câinele arată că ştie cum să se poarte pe lângă ei), pentru că vrem ca el să fie calm în preajma lor, nu dornic de acţiune. Dacă aveţi prieteni care au copii, mai ales copii care au câini şi/sau ştiu cum să se poarte cu ei, încercaţi să socializaţi cu aceştia în liniile scrise mai sus.

     I.1.3. Pregătirea casei şi a camerei Încercaţi să obişnuiţi câinele să nu fure obiecte, haine, etc., pe care le găseşte prin casă, pentru că venirea copilului probabil va genera ceva dezordine. În plus, învăţaţi-l să lase la comandă. Dacă e posibil, amenajaţi camera copilului cu măcar o lună înainte de venirea acestuia, pentru a avea timp să obişnuiţi căţelul. Dacă ţineţi copilul în dormitor cu dv, regulile se vor aplica şi aici, obişnuiţi câinele din timp cu asta (de exemplu, mulţi câini fac acrobaţii prin dormitor, acest lucru trebuie să înceteze dacă e şi un copil acolo). Fără un adult, câinele nu are voie să intre în camera copilului, chiar dacă acesta nu a venit încă. Dacă îl lăsaţi acum să intre singur, nu va înţelege de ce brusc nu mai e lăsat să facă asta după ce vine copilul sau mai rău, va înţelege că acesta e cauza. Pentru a fi eficientă regula, blocaţi accesul în cameră, eventual montaţi o uşă cu plasă (şi zăvor pentru câinii inventivi), ca să nu poată intra căţelul, dar să puteţi auzi şi vedea copilul fără probleme. Dacă vreţi, puteţi învăţa câinele că poate sta în camera copilului doar dacă e în „culcat”; pentru asta însă, începeţi să lucraţi la comandă înainte se vină copilul acasă. Obişnuiţi câinele cu scutece, biberoane, mâncare şi jucării în cameră, dar ţineţi-le undeva la înălţime când nu sunteţi atenţi la ele, pentru a nu-l tenta.

     I.1.4. Alte pregătiri Înainte de a aduce copilul acasă, chiar înainte de a se naşte acesta, e bine să obişnuiţi căţelul cu cât mai multe situaţii similare cu cele pe care le va vedea când familia se va mări. Practic, orice aveţi de gând să faceţi cu copilul sau pe lângă acesta trebuie exersat întâi fără copil, cu câinele de faţă. În toate aceste situaţii, câinele trebuie să rămână calm, să nu apuce de obiecte şi să nu sară după nimic. Nu vă aşteptaţi însă să o facă singur, are nevoie de ajutor să înţeleagă regulile, nu ţipaţi la el, ci învăţaţi-l. Câteva exemple: • Dacă veţi schimba ceva din programul normal al câinelui după venirea copilului, obişnuiţi-l de pe acum cu acele schimbări, de exemplu nu va avea voie în camera copilului; • Expuneţi câinele sunetelor făcute de copii, eventual de pe o înregistrare, în fiecare cameră a casei; • Umblaţi cu mâncare, biberoane, prosoape şi scutece aşa cum o veţi face când va veni copilul; verificaţi că nu va sări pe masă sau pe scaunul copilului; • Umblaţi cu o păpuşă prin casă, vorbiţi-i, exact cum veţi face cu copilul; • Verificaţi că vă lasă să treceţi primii pe uşă cu păpuşa în braţe, atât mama cât şi tatăl; • Schimbaţi scutecele păpuşii, daţi-o cu pudră şi puneţi-o jos în locurile unde veţi face asta cu copilul (inclusiv în pătuţ), etc.; • Obişnuiţi câinele cu căruciorul, întâi în casă, apoi mergeţi la plimbare, punând înăuntru o păpuşă; • Stabiliţi din timp cine va sta cu căţelul cât timp voi sunteţi la spital (sau dacă tatăl se va întoarce seara acasă să se ocupe de acesta); pentru orice eventualitate, vorbiţi cu un prieten să fie pregătit să aibă grijă de căţel şi chiar să-l ia acasă la el; • Toate aceste activităţi trebuie făcute atât de tată, cât şi de mamă, pentru a garanta că va reacţiona la fel cu amândoi; • După ce se naşte copilul, aduceţi pături şi prosoape de la spital cu mirosul acestuia, ca să se obişnuiască animalul cu mirosul.

     I.1.5. Prima întâlnire Evident, prima întâlnire dintre cei doi este extrem de importantă, iar cheia succesului aici este o pregătire temeinică înainte de venirea copilului acasă, atât obişnuirea câinelui cu schimbările ce se vor produce, cât şi dresajul şi educarea corectă, discutate mai sus. Încercaţi să sosiţi acasă în jurul orei de masă a câinelui (vezi punctul 6).

1. Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi chiar înainte de a veni acasă, e să obosiţi bine de tot căţelul (vorbesc de tată acum sau de un membru al familiei care nu a fost la spital). Cu cât e mai obosit, cu atât vor creşte şansele ca prima întâlnire să fie una reuşită, în care câinele rămâne calm. 2. Când veniţi acasă cu copilul, mama este cea care intră prima fără copil, însă, pentru a da câinelui ocazia să se bucure de reuniune şi să nu fie prea energic cu copilul de faţă. Dacă tatăl copilului a rămas afară cu acesta, trebuie să intre şi el şi să salute câinele, din acelaşi motiv. 3. Aduceţi înăuntru hainele, prosoapele şi pătura copilului şi oferiţi-le câinelui să le miroasă, împreună cu recompense, cât timp e calm. 4. Prima oară când va vedea copilul e de preferat să fie afară, la plimbare, cu câinele în lesă; aici, câinele va fi preocupat cu altceva şi mulţumit de ceea ce face, nu va fi prea insistent să vadă ce aveţi în braţe sau în cărucior. Îi puteţi oferi recompense cât timp rămâne calm, poate chiar să miroasă copilul, dar ţinut în lesă. Foarte important aici e punctul 9. 5. Întorşi acasă, mama e prima care intră pe uşă, iar câinele e ţinut în lesă de tată (preferabil ţinut doar preventiv, câinele ar trebui să ştie să nu dea iama pe uşă, ci să aştepte oamenii întâi), regulă ce va rămâne valabilă mereu. 6. Aici puteţi repeta figura, lăsaţi câinele să miroasă copilul, eventual mâna acestuia, susţinută de mâna mamei (căţelul e încă în lesă, pentru siguranţă) şi oferiţi-i recompense mari dacă e calm, evitaţi însă să-l faceţi prea încântat, nu folosiţi un ton prea jucăuş, vreţi să rămână calm. 7. Mama poate acum să hrănească copilul, în timp ce câinele mănâncă şi el. 8. Lesa şi zgarda ar trebui lăsate la gâtul câinelui câteva zile. 9. Nu încercaţi să faceţi prea multe deodată, să vedeţi dacă va reacţiona corect, mai bine opriţi-vă cât timp câinele încă nu a făcut nimic greşit. Dacă greşeşte, veţi fi obligaţi să-l corectaţi, iar acest lucru trebuie redus cât mai mult de faţă cu copilul, ca să nu înţeleagă că prezenţa acestuia îi aduce disconfort.

     I.1.6. Probleme Problemă: câinele e prea insistent Câinele nu are voie să fie insistent în încercările de a ajunge la copil, nu trebuie să sară. Dacă totuşi o face: 1. Legaţi-l în lesă în casă (sau îl ţine tatăl în lesă). 2. Mama şi copilul stau la o distanţă de el pe podea şi se apropie când acesta e calm, concomitent cu primirea unei recompense (mâncare) din partea tatălui. 3. Avansaţi doar când arată că e calm, nu latră şi nu se zbate. 4. Încet-încet, câinele se va calma, mai ales dacă vede că nu se întâmplă nimic altceva, aveţi răbdare, nu-l grăbiţi. 5. Încercaţi să fiţi calmi, nu arătaţi prea multă energie, nu chemaţi câinele şi nu-l întărâtaţi cu jucării, lăsaţi-l să se calmeze. 6. Într-un final, vă veţi apropia suficient cât să poată mirosi mâna copilului. 7. Dacă este nevoie, nu ezitaţi să ţineţi câinele în altă cameră câteva zile, repetând procesul acesta de acomodare în fiecare zi, până când câinele învaţă să fie calm în preajma copilului; până atunci însă, nu are voie nici măcar să stea pe lângă copil, vrem să asocieze copilul doar cu starea de calm. 8. Cum am amintit deja, nu corectaţi câinele şi nu-l presaţi, urmaţi paşii de sus şi lăsaţi-l să se calmeze singur, chiar dacă ştiţi că-l puteţi face să se potolească cu o voce mai dură; e important să se liniştească singur şi e şi mai important să nu asocieze corecţii cu copilul.

Problemă: câinele intră în camera copilului singur Există cazuri în care câinele pare să facă obsesie pentru ceea ce nu poate avea; în cazul în care obsesia lui înseamnă încercarea de a intra în cameră, trebuie rezolvată. Cauzele pentru care câinele poate deveni atât de obsedat sunt, în general: lipsa de activitate, certatul prea des când intra înăuntru şi, poate cel mai important, faptul că a înţeles că nu îl lăsaţi, dar a reuşit să intre de câteva ori singur (eventual a şi găsit recompense acolo, mâncarea copilului sau jucării). Primul lucru, asiguraţi-i activităţi fizice mai des şi lucraţi cu el mai des. Instalarea unei uşi cu plasă cu zăvor este cea mai bună soluţie. Altfel, mâncarea copilului, jucăriile şi hainele lui nu ar trebui lăsate la nivelul câinelui, ca să nu aibă ce să culeagă din cameră.

I.2. Copilul începe să meargă Acum vă veţi confrunta cu alt tip de probleme, anume cu situaţiile în care copilul provoacă durere sau disconfort câinelui sau e văzut de acesta ca un concurent pentru atenţia dv sau pentru mâncare, jucării, etc.

    I.2.1. Comportamentul părinţilor Practic, tot articolul este un set de reguli pentru părinţi, chiar şi regulile pentru câine trebuie prezentate şi aplicate corect cu ajutorul oamenilor. Câteva reguli însă trebuie subliniate separat, pentru că sunt importante. 1. Nu lăsaţi câinele nesupravegheat cu copilul. Chiar dacă nu va muşca, câinele poate deveni curios, se poate apropia prea mult, iar copilul îl poate apuca într-un mod neobişnuit, etc. Oricât de tolerant ar fi, orice câine are o limită, copilul trebuie supravegheat să nu se apropie de aceasta. Se pot întâmpla prea multe pentru a risca. Copilul poate să înţeleagă perfect regulile pe care i le trasaţi, dar să aleagă să nu le urmeze, nu vă bazaţi că va face ceea ce trebuie singur. 2. Aveţi mare grijă cum corectaţi căţelul şi copilul când celălalt e de faţă. Câinele poate înţelege că prezenţa copilului a adus corecţia şi poate învăţa să se teamă de acesta. Copilul poate înţelege acelaşi lucru şi îşi poate vărsa frustrarea pe câine mai târziu. 3. Nu neglijaţi câinele sau copilul în favoarea celuilalt. O problemă aparte o constituie câinii de talie mică, care se sperie repede la orice mişcare suspectă din partea copilului, iar părinţii încurajează aceste ieşiri ale câinelui din dorinţa de a „da copilului o lecţie”. Lecţia trebuie să vină de la dv, nu prin câine pentru că, pe lângă faptul că va întărâta şi mai mult copilul şi-l va face să caute răzbunare, veţi învăţa şi câinele că e bine să se repeadă la copil. Amândoi trebuie să înveţe de la dv cum să se poarte cu respect faţă de celălalt. 4. Oferiţi câinelui un loc care să fie doar al lui, în care nu poate fi deranjat de nimeni (deci nici de copil, asiguraţi-vă că ştie asta) şi în care să se poată retrage atunci când vrea linişte. Exemple: o cameră a lui, o cuşcă (de preferat), un coş, sub o masă, etc. 5. Nu faceţi exces de zel cu regulile pentru câine (vezi şi I.2.3. Comportamentul copilului, discuţia despre dominarea câinelui); dacă sunteţi în situaţia în care trebuie să-l corectaţi prea des, analizaţi serios care este cauza. Chiar dacă aveţi toate motivele s-o faceţi, corectarea câinelui pentru ceva ce face rău copilului creşte şansele ca acesta să vadă în copil o sursă de neplăceri şi poate chiar să-l atace. Scopul nu e să-l testaţi pe lângă copil până când greşeşete, ci să reuşească să se poarte cum trebuie. Pentru asta, nu-l lăsaţi să interacţioneze mult timp cu copilul şi, atunci când o face, alegeţi situaţii simple, cu risc minim să facă prostii.

    I.2.2. Comportamentul câinelui În acest stadiu, în plus faţă de ce am scris deja în prima parte a articolului, câinele trebuie să fie tolerant cu jucăriile, să permită oricui să i le ia, să nu dea semne de agresivitate lângă mâncare sau apă şi să nu fie protector cu anumite locuri (pat, coş, etc.). Chiar dacă aceste lucruri sunt îndeplinite însă, copilul tot nu ar trebui lăsat să interacţioneze cu câinele în aceste situaţii. Câinii sunt în general extrem de toleranţi cu copiii curioşi, dacă sunt chinuiţi prea rău, preferă să plece, nu să atace, dar asta nu înseamnă că trebuie să permiteţi să se ajungă aici. Dacă e stresat de copilul „lui”, chiar dacă nu-i face nimic acestuia, poate reacţiona urât cu alţi copii necunoscuţi (pentru asta este nevoie şi de socializare).

    I.2.3. Comportamentul copilului În general, se spune că e bine să nu luaţi câine decât după ce copilul a trecut de 6 ani. Totuşi, nu e un criteriu perfect: există copii de peste 6 ani (chiar şi adulţi) care nu înţeleg ce înseamnă să crească un câine şi există copii de sub 6 ani care sunt încântaţi să aibă grijă de un căţel şi care învaţă, printre altele, să fie responsabili de la o vârstă mică.

Copilul începe acum să exploreze şi nu va şti cum să se poarte cu căţelul, îl poate sâcâi, se poate apropia de acesta în momente nepotrivite, etc. Când creşte, poate vedea în căţel un mod de explorare a lumii şi îi poate chiar cauza suferinţă, ca să vadă ce se întâmplă. Cele mai dese probleme apar când copilul nu înţelege nevoia de spaţiu a câinelui (somn, mâncare) şi când se poartă dur cu acesta (îl trage de blană sau chiar îl loveşte). Este obligatoriu să-l învăţaţi că un câine nu e o păpuşă, că simte durere şi că are momente când nu trebuie deranjat.

Cum nu are voie să se poarte cu căţelul: • Nu are voie să-l tragă de urechi, coadă, labe, bot, blană, etc.; • Nu are voie să-l deranjeze cât timp acesta mănâncă, bea, doarme sau roade jucării (chiar dacă acesta nu pare deloc afectat); • Nu are voie să-l tachineze, să-l ciupească, să-l tragă de blană, să arunce cu obiecte în el (chiar dacă acesta pare că acceptă tot); • Nu are voie să ridice puiul în braţe des sau cu mâini nesigure, în joacă, ori când acesta doarme; • Nu are voie să ţipe şi să alerge pe lângă câine; • Nu are voie să-l deranjeze cât stă în cuşcă sau în locul lui.

Una dintre cele mai răspândite noţiuni este ideea că trebuie să te impui în faţa câinelui, să ştie că îi poţi lua oricând mâncarea din faţă şi, în general, că-i poţi face orice vrei, iar el trebuie să se supună. Nu voi discuta despre aceste idei aici; trebuie spus însă că, dacă încercaţi să le aplicaţi cu un copil „pentru că are sens”, ca să se „impună” şi copilul în faţa câinelui sau din alte motive similare, rezultatul poate fi dezastruos. Nu-i puneţi pe cei doi în situaţii de confruntare, pentru că nu poate ieşi nimic bun de aici: copilul e prea mic ca să înţeleagă distincţia dintre „dominare” şi chinuire oricât i-aţi explica-o (asta dacă nu înţelege că „dominarea” îi dă direct dreptul să facă orice câinelui), unde şi cum trebuie să pedepsească câinele, iar câinele poate să testeze copilul când acesta e singur, dacă realizează că voi sunteţi cei care-i daţi „puterea” sau că el nu e în stare să se „impună” singur.

Chiar dacă animalul pare că tolerează ce-i face copilul, trebuie neapărat să interveniţi. Va tolera cât va putea, dar are şi el o limită şi dacă ajunge să răspundă agresiv, puteţi avea probleme grave, chiar dacă o face o singură dată. Chiar dacă nu face nimic cu copilul dv, dacă e chinuit de acesta ar putea să devină agresiv cu alţi copii.

    I.2.4. Agresivitate iniţiată de copil Copiii pot trata rău câinele pentru a atrage atenţia părinţilor, din răzbunare că animalul primeşte mai multă atenţiei decât ei, pentru a obţine ceva ce are câinele sau pentru a da curs propriei curiozităţii (apropo de ce scrisesem cu „impunerea” copilului în faţa câinelui).

Un mod de a dezvăţa copilul să se poarte nepotrivit cu câinele este să îi interziceţi accesul la câine şi la alte jucării pentru o anumită perioadă dacă se poartă rău de un număr de ori, iar dacă se joacă frumos cu căţelul de un număr de ori, primeşte ceva ce-i place. În felul acesta, copilul va fi motivat să se poarte frumos cu câinele mai mereu, ca să nu piardă „puncte”.

Copilul care se poartă rău cu câinele în mod repetat ar trebui dus la un psiholog, poate avea şi alte probleme.

    I.2.5. Copilul cu alţi câini Chiar dacă ştie cum să se poarte cu propriul câine, copilul poate avea probleme cu alţi câini pe care nu-i cunoaşte şi, mai important, care nu-l cunosc pe el. Faptul că propriul lui căţel ştie că nu va fi lovit când copilul ridică mâna la el nu înseamnă că un altul va sta cuminte.

Copilul trebuie să ştie: • Să nu se apropie de alt câine, ci să lase câinele să se apropie de el; • Să nu pună mâna pe câine decât dacă e şi stăpânul câinelui de faţă; • Să nu alerge pe lângă gardul proprietăţii apărate de un câine, pentru că îl poate enerva; • Similar, să nu împungă cu un băţ câinele şi să nu arunce cu obiecte în el.

    I.2.6. Copilul, câinele şi joaca Deşi copiii par că se înţeleg cu câinii la un nivel care nouă nu ne este vizibil, nu trebuie să considerăm că această legătură va rezolva sau preveni orice problemă ce poate să apară între ei, inclusiv problemele care sunt legate de joacă.

La joacă, este poate cel mai evident faptul că adulţii uneori nu comunică la fel de bine cu câinii, dar asta nu înseamnă că orice copil se poate juca fără probleme cu orice câine. Deşi există multe similarităţi în modul cum se joacă, copilul şi câinele sunt două specii diferite, au moduri de joacă diferite, cu mesaje ce sunt înţelese doar parţial de celălalt, cu moduri diferite de a iniţia joaca şi de a o controla. Cu toate astea, după câteva experienţe pozitive, cei doi pot beneficia de o legătură foarte strânsă prin joacă.

Jocuri nerecomandate copiilor mici: • Joaca fizică dură; • Trasul de cârpă; • Fuga după jucărie sau după copil. Jocuri recomandate copiilor cu câinele: • Aportul cu minge, disc, jucării, etc.; • Dresaj; • De-a v-aţi ascunselea; • Caută obiectul.

Descrierea acestor jocuri şi alte informaţii despre joaca noastră cu câinii se găsesc în articolul Metoda: Dresajul prin joacă de pe site-ul www.patrupezi.ro.

    I.2.7. Câinii agresivi cu copiii Câinii sunt foarte rar agresivi cu copiii. Chiar şi atunci când sunt confruntaţi de aceştia sau chinuiţi şi nu mai rezistă, preferă să fugă şi să cedeze jucăriile, decât să răspundă cu o muşcătură. Ca fapt divers, e de 100 de ori mai probabil ca un copil de 1-3 ani să fie omorât de proprii părinţi sau de rude, decât să fie omorât de un câine (Sacks 1996, USDHHS 1999). Deşi e grav şi tragic când se întâmplă, omorârea unui copil de către un câine sau chiar rănirea lui se întâmplă totuşi rar. Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm această posibilitate, mai ales că nu este dificil s-o evităm.

Copiii de 1-4 ani sunt în general muşcaţi de cap şi gât, iar cei de 5-9 ani de membre şi corp. Aceste lucruri confirmă faptul că cei mici sunt muşcaţi pentru că invadează spaţiul câinelui sau îi iau jucăriile (deci nimic intenţionat, trebuie doar limitat accesul lor pe lângă câine şi supravegheaţi), iar cei mai mari sunt muşcaţi pentru că se poartă nepotrivit cu câinele, îl trag de blană, etc. (deci trebuie învăţaţi cum să se poarte corect).

Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi e să instruiţi copilul cum are voie să se joace cu căţelul şi că nu are voie să-l deranjeze în anumite situaţii (când mănâncă, când doarme, etc.). Dacă faceţi asta, şansele să se întâmple ceva rău scad dramatic, câinele va învăţa să tolereze multe de la copil. Motivele pentru care unii câini sunt agresivi cu unii copii: • Lipsa socializării şi un instinct de pradă foarte puternic (sare pe copilul care se mişcă); • Câinele a fost agasat de copil; • Copilul a deranjat câinele la masă, i-a luat jucăriile; • Creştere total eronată acasă, împreună cu lipsa de reacţie din partea părinţilor când începe să facă urât.

Legat de ultimul motiv, câinele care are parte de tratament preferenţial acasă (i se dă câştig de cauză, iar copilul e certat) poate să devină tot mai sigur pe el în faţa copilului. Dacă în mod normal ar fi cedat, acum va începe să mârâie, să-l înfrunte, iar în curând ar putea să şi muşte. Părinţii sunt uneori duşi în eroare de faptul că animalul nu arată semnele când interacţiunile sunt calme, ci doar când copilul face ceva mai îndrăzneţ, dar problema există.

II. Avem copii, vrem căţel (vezi şi „I.2. Copilul începe să meargă”) Aducerea unui căţel în familie e o responsabilitate mare, cu atât mai mult cu cât aveţi deja copii. Nu vă lăsaţi convinşi de aceştia să luaţi un câine, până când nu ştiţi sigur ce înseamnă asta, deoarece cel mai probabil voi veţi fi cei care veţi avea grijă de acesta.

Cum am precizat la început, regulile pentru voi, pentru copil şi pentru câine sunt cele scrise deja mai sus. Am vorbit deja despre modul cum trebuie copilul să se joace (şi să nu se joace) cu puiul în I.1.3, I.2.4. şi I.2.6.

Selecţia căţelului Dacă alegeţi un căţel adult (adopţie), asiguraţi-vă neapărat că nu e deloc agresiv, posesiv cu mâncarea sau cu jucării. În plus, e de preferat să nu aibă un nivel de energie prea mare şi să nu dea semne de teamă în situaţii noi. Ideal, câinele ar fi bine să fi fost deja socializat cu copii. Dacă alegeţi un pui de rasă, primul lucru la care trebuie să vă gândiţi e rasa. Un ciobănesc malinois poate fi un paznic excelent şi un bun partener de viaţă, dar este şi extrem de energic deci poate crea multe probleme dacă nu aveţi timp de el, iar asta nu e deloc bine când aveţi şi un copil. Dacă puteţi alege puiul din cuib şi ştiţi ce căutaţi, rasa contează mai puţin, fiecare individ e unic şi-l puteţi alege pe cel pe care-l doriţi, există şi malinois mai leneşi; în acest caz, e important temperamentul puiului:

• trebuie să nu aibă instincte prea puternice (pradă), • să aibă un nivel moderat de energie, • să nu arate semne de agresivitate (chiar dacă se pot rezolva, e un risc în plus), • să nu arate semne de frică (câinele speriat poate dărâma mama cu copilul în braţe încercând să fugă), • să nu arate sensibilitate la atingere (copilul îl poate trage de urechi, coadă, etc. şi nu vrem să reacţioneze urât).

4.Câinele în maşină

În mod normal, câinii nu au probleme să meargă în maşină. Lucrurile se pot schimba, însă, dacă maşina îi duce doar în locuri neplăcute (cabinet veterinar), dacă frânele sau accelerările îi bruschează, dacă învaţă să se teamă de intrarea în maşină (deşi, odată intraţi, nu mai sunt speriaţi) sau dacă nu au fost învăţaţi de mici să meargă cu maşina. Programul de mai jos este destinat în principal câinilor care deja au probleme în maşină; puii care nu au mai văzut maşina vor putea progresa mai repede. I. Detalii I.1. Câinele trebuie să meargă doar în spate, niciodată pe scaunul din fată şi nu are voie să vă deranjeze cât timp conduceţi. În această idee, e de preferat să-i luaţi un ham şi centură special făcută pentru câini sau să-l ţineţi în cuşcă. Poate părea un chin pentru el, dar siguranţa trebuie să rămână pe primul loc, este foarte uşor să se rănească. I.2. Alegeţi momente în care nu vă grăbiţi să ajungeţi undeva, ca să nu fiţi presaţi de timp, preferabil când traficul nu e intens. Puteţi alege mai multe momente într-o singură zi, dar nu lăsaţi să treacă prea multe zile fără să lucraţi deloc cu căţelul. I.3. Repetaţi fiecare pas până când câinele e complet relaxat şi pare să nu mai observe maşina. Nu treceţi la pasul următor decât atunci. Dacă dă semne de nelinişte cu ceea ce faceţi acum, reveniţi la pasul anterior. I.4. Urcatul în maşină se face calm, cu câinele ţinut în lesă, preferabil nu-l lăsaţi să sară, ajutaţi-l să intre susţinându-i picioarele din spate (există o excepţie mare de la această regulă, vezi mai jos). I.5. Puneţi o pătură pe bancheta din spate sau o husă specială, atât pentru păr, cât şi pentru cazul în care i se face rău. I.6. Pedepsele şi certurile trebuie evitate total, mai puţin când îl învăţaţi să nu vină în faţă (vezi mai jos). II. Program II.1. Deschideţi portierele din spate, daţi drumul radioului şi duceţi câinele spre maşină. Opriţi-vă la o distanţă de ea care nu face câinele să devină neliniştit (pentru cei cu probleme) şi aşteptaţi să facă el un pas spre maşină, apoi recompensaţi imediat. Repetaţi figura de oricâte ori merge spre maşină, apoi încercaţi să-l duceţi dv spre ea şi recompensaţi-l. Nu vă grăbiţi să ajungeţi până lângă maşină, opriţi-vă la o distanţă la care câinele se simte confortabil. Repetaţi timp de mai multe zile. II.2. Rugaţi pe cineva să vă ajute: intraţi în maşină în spate, cu portierele deschise, în timp ce cealaltă persoană ţine căţelul în lesă. Dorinţa de a fi alături de dv îl va face să vrea să vă urmeze. Ieşiţi din maşină şi jucaţi-vă cu el apoi intraţi la loc în maşină şi, dacă e posibil, chemaţi căţelul la dv în maşină. II.3. Similar cu pasul 2, de data aceasta câinele intră primul în maşină, nu-l mai chemaţi. II.4. Plasaţi recompense (mâncare) prin maşină, pe banchete şi chiar pe jos, apoi aduceţi câinele în maşină şi lăsaţi-l să exploreze. Dacă este obişnuit cu cuşca, puneţi câinele în cuşcă în maşină şi recompensaţi-l. Dacă vreţi să-l învăţaţi să sară, aruncaţi-i o minge în cuşca deschisă. II.5. Repetaţi pasul 1 şi porniţi motorul maşinii, pentru a-l obişnui cu sunetul şi vibraţiile acestuia. Dacă totul merge bine, refaceţi şi paşii 2, 3 şi 4. II.6. Deplasaţi-vă câţiva metri cu maşina, apoi opriţi-vă şi recompensaţi câinele. II.7. Măriţi durata deplasării în maşină la 5 minute. II.8. Măriţi durata cu câte încă 5 minute, treptat, până la 30 de minute. II.9. În acest stadiu, câinele ar trebui să nu mai aibă probleme să stea în maşină. II.10. Nu folosiţi maşina strict ca să duceţi câinele la veterinar, folosiţi-o şi când mergeţi într-un loc care-i place (în parc, la pădure, la prieteni, etc.). III. Probleme III.1. Trage în lesă când vede maşina, încercând să fugă Nu forţaţi câinele să intre, aşteptaţi-l până când se calmează şi începeţi cu pasul 1, progresând doar când este cazul. III.2. Nu vrea să intre, dar dacă intră, nu-i mai e frică Începeţi cu primii 2 paşi şi staţi mai mult timp în maşină, ca să-i crească dorinţa de a vă urma. O altă idee ar fi să folosiţi un alt câine care nu are probleme, să-l puneţi pe acesta să intre în maşină, să-i aruncaţi jucării în maşină, etc. şi să încurajaţi câinele sperios să-l urmeze. III.3. I se face rău în maşină Urmaţi cei 10 paşi, având grijă deosebită să mergeţi lin, fără accelerări sau frâne bruşte. Câinele trebuie să fie ţinut bine, să nu se lovească, centura de siguranţă sau o cuşcă sunt cele mai indicate şi vor avea un impact puternic asupra câinelui, se va simţi mult mai în siguranţă, în special în cuşcă. Cum am spus deja, nu are niciun sens să certaţi căţelul, nu o face voluntar. Curăţaţi locul şi încercaţi să mergeţi mai lin, fără schimbări bruşte de viteză (adică fără frâne sau accelerări mai domoale). III.4. Se sperie de sunetul motorului Lucraţi cu multă atenţie şi răbdare pasul 5, în special refăcând pasul 1. Nu-l aruncaţi direct în maşină şi nu-l surprindeţi pornind motorul când e lângă maşină, porniţi-l când câinele e departe şi daţi-i timp sa refacă pasul 1. III.5. Ce facem dacă e speriat, i se face rău sau se scapă Pe scurt: nu faceţi nimic, nu-l băgaţi în seamă. Orice încurajare, mângâiere, vorbă, ceartă, etc. vor agrava starea lui. Urmaţi paşii de mai sus, undeva aţi mers prea repede. Dacă se scapă în maşină, duceţi-l întâi să-şi facă nevoile şi porniţi cu pasul 1. III.6. Trage în lesă ca să ajungă la maşină Nu-l lăsaţi să ajungă, opriţi-vă şi avansaţi doar când e calm; la fel, urcatul în maşină are loc doar când e calm, ţineţi câinele afară până atunci, nu-l lăsaţi să intre ca un tanc, cu avânt. III.7. Nu stă în loc Cel mai simplu este să folosiţi o cuşcă, centură de siguranţă pentru câini sau o altă persoană care ţine lesa. Dacă lucraţi singuri şi nu aveţi acces la cele de mai sus, obişnuiţi întâi câinele să nu vină niciodată în faţă, lucrând cu motorul oprit. Atrageţi-i atenţia de fiecare dată când vrea să vină în faţă şi recompensaţi-l când alege să stea cuminte. Va dura destul de mult, dar va înţelege ce vreţi de la el.    

5.Câinele pe scări

I. Cauze Frica de scări poate avea mai multe origini: I.1. Probleme medicale. I.2. Lipsa abilităţilor de coordonare şi a forţei muşchilor la pui, împreună cu (sau fără) teama de înălţimi. I.3. Câinele adult care nu a interacţionat cu scări cât era mic, împreună cu (sau fără) teama de înălţimi. I.4. Teama de anumite suprafeţe de pe trepte Legat de ultimul punct, teama câinelui de scări poate veni şi dacă primele scări care l-au speriat aveau o suprafaţă alunecoasă, iar acesta a căzut. Din acest motiv, e indicat să vă asiguraţi mai întâi că nu aveţi probleme cu diverse suprafeţe, urmărind programul din articolul Teama de suprafeţe alunecoase. Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi e să excludeţi problemele medicale, faceţi o vizită veterinarului. Poate să nu pară important, dar câinele care are probleme de schelet sau cu muşchii poate avea dureri când încearcă să urce scările (sau să sară, alerge, etc.) şi poate astfel să ezite. Nu încercaţi altceva până când nu aţi eliminat această posibilitate. Câinii din această categorie pot să nu arate clar frică sau lipsă de coordonare. II. Obişnuirea puiului cu treptele Puiul care încă nu are control bun asupra muşchilor şi/sau are încă muşchii nedezvoltaţi se poate speria în faţa scărilor, din lipsă de încredere în propriile forţe. Programul de mai jos se adresează în special puiului proaspăt venit în casa dv, dar este bun şi pentru cei care au arătat deja frică în prezenţa scărilor. Trebuie început cu precizarea că urcatul şi coborârea scărilor nu trebuie efectuate des, ci doar cât să obişnuiţi căţelul cu ele, mersul pe scări poate cauza probleme de schelet căţelului tânăr; asta însă nu înseamnă că nu ar trebui să încerce să urce trepte decât după 1 an. Dacă se întâmplă asta, poate să se sperie când le vede pentru prima oară şi puteţi avea mult de muncă pentru a-i da încrederea că poate reuşi. Puiul neobişnuit cu treptele va avea mişcări ezitante şi poate arăta semne de frică la început. La fel de bine însă, ar putea să o ia la fugă pe scări, încercând să scape de situaţie. III. Program Cu antrenament, puiul îşi va dezvolta coordonarea şi forţa care-i lipsesc şi problema va dispărea (dacă există), inclusiv teama de înălţimi. Atitudinea dv pe parcurs şi modul cum îi prezentaţi situaţia vor influenţa rezultatul final. Certurile, bătăile şi constrângerile nu au ce căuta în acest stadiu, căţelul trebuie încurajat. III.1. Obişnuiţi puiul să sară peste diverse obiecte mici prin casă, în timp ce vă jucaţi; puteţi folosi o pătura, o creangă, o cutie, un prag de uşă, etc., dar nu de dimensiuni prea mari. III.2. Căutaţi zone denivelate (sau creaţi-le prin casă, folosind cartoane sau plăci de lemn) şi încurajaţi puiul să meargă pe acestea, atât în sus cât şi în jos. III.3. Pe cât se poate, obişnuiţi-l să meargă pe diverse suprafeţe ca: beton, parchet (laminat şi nelaminat), gresie (de interior şi de exterior), linoleum, pământ, noroi, nisip, gheaţă, etc. (pentru suprafeţele alunecoase vezi teama de suprafete alunecoase) . Căutaţi scări mai puţin abrupte (cu treptele mai subţiri), de exemplu cele externe de la clădiri de birouri, şcoli, etc. Puneţi lemne sau cărămizi în dreptul primei trepte, pentru a o face mai subţire (sau pentru a o împărţi în 2 trepte) şi încercaţi aşa paşii de mai jos. O altă idee ar fi să puneţi un covor pe primele trepte (sau pe toate), care să înceapă de la podea; va oferi câinelui ajutor la tracţiune şi încredere, pentru că deja a mers pe covor pe podea. Un alt câine care urcă fără probleme poate fi şi el de ajutor. III.4. Prindeţi lesa puiului (de zgardă sau ham), luaţi-l pe sus şi puneţi-l pe treapta cea mai de sus. Lesa are doar rol de susţinere, pentru cazul în care ar cădea. III.5. Încurajaţi-l să vă urmeze în sus, ademenindu-l cu mâncare, jucării sau vorbe. Nu vă îndepărtaţi mult de scară, staţi aproape de căţel. Nu-l trageţi cu lesa, singurul ei rol este să prevină o cădere a puiului, nu să-l constrângă să vină. III.6. Dacă au trecut 30 de secunde iar puiul tot nu a păşit, îndepărtaţi-vă de el, preferabil undeva unde să nu vă vadă, dar să rămâneţi totuşi aproape de el. III.7. După ce face pasul, lăudaţi-l şi jucaţi-vă cu el. III.8. Problema este rezolvată doar atunci când căţelul nu mai arată nicio ezitare, până atunci trebuie să mai lucraţi. După ce ajungeţi acolo, puteţi treceţi la câte 2 trepte, apoi 3, etc. III.9. Acum puteţi proceda exact la fel pentru a-l învăţa să coboare: puneţi-l pe treapta cea mai de jos şi urmaţi paşii, fără să-i săriţi. III.10. Urcatul şi coborârea scărilor sunt două lucruri diferite; chiar dacă urcă fără probleme, nu înseamnă că va şti să coboare la fel. IV. Frica de scări Teama de înălţimi se declanşează, în general, când câinele se află prima oară undeva la înălţime (pe masă, merge pe un buştean sau pe scări) şi cade sau se răneşte. Câinii adulţi care nu au fost expuşi deloc scărilor cât erau pui pot avea şi ei frică de acestea. Reabilitarea acestei probleme uneori nu se poate face doar cu paşii expuşi mai sus, în special în cazul câinilor adulţi, dar cei mai mulţi câini răspund bine programului, mai ales dacă respectaţi regula 8 şi dacă porniţi cu sugestiile de la pasul 3. Ar putea să dureze mult până când câinele va face primul pas, dar cei mai mulţi răspund, într-un final. Pentru câinii a căror frică e exagerată, există şi alte metode de a-i ajuta să-şi înfrângă teama, dar consider că acelea nu trebuie încercate decât în prezenţa unui specialist, există riscul real ca problema să se agraveze. Din acest motiv, nu le voi prezenta aici.

6.Câinele în apă

Articolul conține 2 teme, cum obișnuim câinele cu baia și cum îl obișnuim să intre în apă. Așa cum unii câini iubesc apa de cum o văd, odată intrați într-un lac încep să înoate fără ezitare, alții sunt mult mai reținuți. Frica de apă poate fi de natură genetică sau învățată, în cazul în care câinele a avut experiențe neplăcute cu apa. În ambele cazuri, avem șanse mult mai mari să obișnuim câinele cu apa și/sau să-l ajutăm să-și învingă teama, dacă începem să lucrăm cu el de când e mic. Unii câini refuză să intre în apă adâncă sau să sară în apă, alții însă se sperie de orice băltoacă sau chiar de ploaie. În funcție de gravitatea fricii, va trebui să fiți mai răbdători cu cățelul. E important să știe să înoate din câteva motive: pe lângă faptul că înotul e, posibil, cel mai bun exercițiu, care poate fi făcut și de câinii în vârstă sau cu probleme fizice, câinele poate avea nevoie să știe să înoate în situații neprevăzute, de exemplu când cade în apă fără să vrea. I. Baia Programul de mai jos trebuie efectuat gradat; nu treceți la un alt pas decât atunci când câinele e relaxat și acceptă ceea ce-i faceți în pașii anteriori. Similar, exercițiile de la fiecare punct sunt oprite doar când câinele e calm, nu-l lăsați să ”scape” când se zbate, pentru că va învăța să facă asta. În acest sens, de fiecare dată când lucrați cu câinele în baie, închideți ușa, ca să nu poată fugi în casă, dacă vă scapă. I.1. Program 1. Pregătire: scoateți din baie, din cadă și de pe lângă cadă orice obiecte care ar putea fi luate, lovite sau dărâmate de câine, mai ales sticle care l-ar putea chiar răni dacă se sparg. Cumpărați un covoraș antiderapant care va sta în cadă de fiecare dată când e câinele acolo, ca să nu alunece. Aveți mereu un prosop la îndemână cu care să-l ștergeți. Asigurați-vă că apa e călâie, nu fierbinte și nu rece. Pieptănați câinele înainte de baie, pentru a înlătura mizeriile și a descâlci blana, dacă e cazul. 2. Duceți câinele des in baie, închideți ușa și dați-i o recompensă. Se va obișnui să fie relaxat și chiar vesel în baie. Dați drumul apei să curgă, ca să se obișnuiască cu zgomotul. 3. După ce intră în baie fără probleme, duceți-l în cada în care ați pus deja covorașul antiderapant; este mai bine să nu-l lasați să sară singur în cadă pentru a nu se lovi, ci să-l ajutați să urce. Odată ajuns acolo, dați-i din nou recompense, fără jucării însă, vrem să fie calm. 4. După ce intră și stă în cadă fără probleme, și mângâiați-l cu mâna udă, eventual chiar picurați câteva picături de apă pe el. Recompensați-l daca e calm. 5. Obișnuiți-l să fie atins și șters de prosop cât e uscat; în acest stadiu poate să încerce să-l și muște, în joacă, dacă vrea. 6. Duceți-l în cadă și dați drumul la apă, eventual lăsând cada să se umple câțiva centimetri. Udați-l din nou ușor cu mâna. 7. Puteți acum începe să-l spălați, însă fără șampon și terminați cât de repede puteți; câinele va încerca, poate să se joace, să muște furtunul, mâinile, etc., nu-i dați atenție, continuați să faceți ceea ce făceați; dacă e foarte insistent, îi puteți spune un ”Nu”, atenție însă să nu-l speriați. Nu-l bruscați și fiți mereu atenți la ceea ce faceți, nu-l trageți/împingeți, dacă asta îl va dezechilibra. Nu lăsați apa să-i ajungă în urechi sau în ochi; dacă vreți să-l spălați și pe față, mai bine folosiți o cârpă umedă, nu turnați apă direct; țineți mereu o mână pe el, ca să nu plece și să nu se scuture. 8. Încercați să-l țineți în cadă în timp ce-l ștergeți cu prosopul; aproape toți cățeii vor încerca să-l muște, purtați-vă neutru, scoateți prosopul din gura lui fără a trage de acesta, apoi continuați să-l ștergeți. Nu faceți mișcări bruște și încercați mereu să țineți ”contră” cu mâna liberă când îl ștergeți, ca să nu simtă că îl dezechilibrați. 9. Dacă vreți să spălați câinele cu șampon mai târziu, folosiți doar unul destinat câinilor. 10. Puteți spune de acum o comandă precum ”hai la baie” înainte de a merge, pentru ca, pe viitor, să puteți trimite câinele fără să fie nevoie să-l forțați. Nu faceți asta însă decât după ce câinele acceptă baia; dacă e o experiență negativă pentru el, va fugi când va auzi cuvântul ”baie”. II. Corpuri de apă Câinele obișnuit de acasă cu baia va fi mai ușor de convins să intre în apă. Spre deosebire de baie însă, intrarea într-un lac sau într-un râu vine cu câteva riscuri suplimentare, iar pregătirea trebuie făcută mult mai temeinic. II.1. Pregătire Trebuie să fiți oricând pregătiți să intrați în apă și să ajutați câinele, dacă este cazul, chiar și doar aruncând o lesă pe care acesta s-o prindă. Câinii sunt înotători buni, dar un curent puternic poate să facă probleme mari, mai ales când câinele e deja obosit și nu are experiență. O idee bună ar fi să-i luați o vestă de salvare, cel puțin la început. Evident, trebuie ținut cont de nivelul fiecărui câine: un câine începător va fi dus în pârâuri, în vreme ce un bun înotător poate intra în răuri sau lacuri. Alegeți doar locuri în care apa nu este contaminată, nu există cioburi, animale moarte, gunoaie, undițe sau alte obiecte periculoase pe mal și în apă. II.2. Program 1. Alegeți un loc unde câinele poate intra în apă dar, mai important, de unde să poată ieși singur, ca un mal lin sau un ponton, posibil chiar într-o piscină. Dacă este nevoie, obișnuiți întâi câinele să meargă pe suprafețe alunecoase și/sau să coboare și să urce scări. 2. Orice ați face, nu forțați câinele să intre; dacă dă semne clare că s-a obișnuit și că-i face plăcere, s-ar putea să nu-l deranjeze, la început însă e foarte important să știe că are de ales. 3. Pentru început, jucați-vă cu câinele cu o jucărie în apropierea apei și apropiați-vă tot mai mult de aceasta. 4. Dacă aveți posibilitatea, lucrați întâi într-o piscină, chiar una mică, de copii; umpleți-o doar puțin și lăsați câinele să descopere apa; îi va fi de ajutor dacă mai este cineva înăuntru cu care să se joace. 5. După ce acceptă să stea lângă un corp de apă ales corespunzător, intrați în apă, de preferat aduceți încă un alt câine care să intre și el în apă și să-l ajute pe al dv. Atrageți câinele să intre, ademenindu-l cu o jucărie sau cu încurajări. 6. Imediat cum intră în apă, mergeți spre el și încurajați-l să iasă. După ce a ieșit, lăudați-l și încercați să-l faceți să intre din nou. Este mult mai bine să intre de 10 ori în apă și să stea câte 30 de secunde, decât să intre o dată și să stea 5 minute, poate să obosească și să se sperie. Dacă e mic, ajutați-l ținând mâna sub el, până când începe să înoate singur, apoi luați mâna. 7. În acest moment, puteți încerca să-l faceți să aporteze ceva din apă. E important, pentru că e bine să aibă un scop pentru care intră în apă. 8. Legat de punctul anterior, eu prefer un câine care nu intră în apă deloc, decât dacă stăpânul îl trimite să aporteze ceva sau dacă intră și acesta. E o măsură de siguranță pentru câinii cărora le place mult să înoate și care ar sări în orice baltă. În acest scop, când intră primele dăți în apă, încercați să-l chemați/ademeniți să iasă afară, ca să se obișnuiască să vă asculte. Țineți-l în lesă până când ajungeți lângă apă și nu-l lăsați să intre decât când e calm și doar după ce îi dați o comandă. Lucrați cu el așa de multe ori, ca să înțeleagă că trebuie să aștepte să fie trimis, nu să se ducă singur. 9. Asigurați-vă că nu e prea obosit, mai bine opriți-vă din timp decât să riscați. O experiență negativă ca oboseala și neputința în apă apărută la început poate distruge încrederea unui câine în propriile abilități. Apa îl va răcori foarte eficient și poate să nu realizeze nici el la început cât de obosit este. II.3. Poziția corectă în apă După ce intră fără probleme în apă, e momentul să învățați câinele cum să înoate corect, în cazul în care nu reușește singur. Este important să aibă o poziție orizontală în apă. Cât timp e în poziție verticală, câinele încearcă să se ”apuce” de ”marginea” apei și să se tragă afară, ceea ce face ca înaintarea lui să fie ineficientă. Câinele înoată corect/bine atunci când: • nu face valuri și spumă; • spatele e aproape paralel cu suprafața apei; • labele nu ies deloc deasupra apei; • bărbia e doar puțin deasupra apei sau chiar ușor în apă; • mișcarea de înaintare e cursivă, nu în hopuri, câinele nu se ”oprește” când retrage picioarele. Unii câini își dezvoltă tehnica imediat, alții însă au nevoie de puțin ajutor. Intrați în apă cu o jucărie, pe care o țineți în fața câinelui și încurajați-l să vină s-o ia. Va prinde viteză mai mare și va sta automat mai orizontal. O vestă de salvare îl va ajuta să plutească și să se concentreze pe avansare.    

7.Frica de veterinar

Mulţi căţei învaţă să anticipeze mersul la cabinetul veterinar ca fiind ceva neplăcut şi încep să refuze să intre în maşină, să fie atinşi în anumite zone pe corp sau să fie puşi pe masă, deoarece vizita poate aduce dureri câinelui, mai ales dacă are probleme medicale ce trebuie tratate. Pe lângă asta, câinii salvaţi pot veni cu probleme de comportament care complică lucruri şi mai mult. Evident, stresul acesta suplimentar nu ajută deloc câinele care are probleme medicale.

Problema e mai delicată decât alte asocieri negative făcute de câini, deoarece vizita la veterinar e una dintre puţinele pe care nu e bine s-o amânaţi sau evitaţi, asocierile negative pe care le pot face câinii cu disconfortul resimţit la veterinar sunt multe (multi chiar au frica de veterinar).

Obișnuirea câinelui Din păcate, multe vizite la cabinetul medicului veterinar sunt dificile din cauză că animalul nu înţelege că se lucrează pentru binele lui şi ripostează, uneori prin agresivitate, prinzând frică de veterinar. Câinele poate să înceapă să anticipeze vizita la veterinar (urcatul în maşină, de exemplu) şi se poate speria sau poate deveni agresiv în aceste situaţii. Dacă se întâmplă asta, frica de veterinar se măreşte, întrucât câinele are acum mai mult timp în care să fie speriat; în loc să se sperie doar când primeşte injecţia (adică 2-3 secunde), poate fi speriat de când intră în maşină până când primeşte efectiv injecţia.

Singurul mod în care îl putem ajuta să depăşească sau să evite frica de veterinar este să-l învăţăm să accepte anumite situaţii (acolo unde este posibil) înainte de a fi faţă în faţă cu ele la veterinar. Cu aceste situaţii trebuie lucrat fie pentru a elimina suspiciunea câinelui legate de ele, fie pentru a elimina asocierea lor cu durerea. Cele îngroşate sunt linkuri către articole scrise deja.

1. Câinele ar trebui să fie obişnuit să fie transportat în cuşcă, mai ales dacă anticipaţi că veţi aştepta până când să intraţi, caz în care e de preferat ca puiul să aştepte liniştit în cuşcă, nu în braţe. 2. Mersul în maşină (frica de veterinar ajunge deseori aici, câinele înţelege că maşina îl duce la cabinet şi refuză să intre). 3. Suitul treptelor spre cabinet îl pot face să refuze să le urce, ştiind ce-l aşteaptă. 4. Ridicarea în braţe (pentru cântărire, printre altele) şi pe masa de examinare pot ajuge repede neplăceri. 5. Obişnuirea cu suprafeţe alunecoase (întâlnite pe masa de examinare) îl va ajuta să fie mai sigur şi calm. 6. Purtarea unei botniţe poate fi necesară în anumite situaţii la veterinar, e important să ştie deja să stea cuminte. 7. Atingerea corpului în anumite zone pentru examinare, inclusiv în gură, urechi, pe dinţi, coadă, etc., îl pot speria. 8. Perierea, curăţarea urechilor, spălarea şi tăierea unghiilor ar trebui efectuate şi acasă sau ar fi bine măcar să obişnuiţi câinele cu obiectele asociate (cleşti de unghii, perii). 9. Obişnuirea cu veterinarul: vorbiţi cu medicul veterinar şi stabiliţi câteva programări în care să veniţi doar în vizită sau chemaţi-l acasă, recompensând căţelul când ajungeţi în faţa uşii cabinetului şi când intraţi, pentru a asocia prezenta lui acolo cu ceva bun. Mai bine chiar, rugaţi veterinarul să se joace cu căţelul sau să îi ofere ceva de mâncat. E de preferat ca aceste vizite să fie făcute înainte ca puiul să înceapă să prindă frică de veterinar, ca să facă întâi asocieri plăcute cu acesta.

Ce e de făcut 1. Fiţi calmi, nu bombardaţi puiul cu explicaţii şi încurajări, mai bine nu-i spuneţi nimic. Aici greşesc foarte mulţi stăpâni, încearcă să încurajeze căţelul să fie curajos, dar obţin tocmai opusul, îl sperie şi mai tare. Încercaţi să nu arătaţi că vă e teamă sau că aveţi emoţii, pentru că animalul ar putea simţi starea dv de nesiguranţă şi i se poate amplifica şi a lui. 2. Nu daţi câinelui să mănânce înainte de vizita la veterinar, pentru cazul în care i se fac analize de sânge. 3. Este de preferat să vă implicaţi, nu să staţi deoparte. Simpla dv prezenţă poate avea un efect de calmare asupra puiului. 4. Dacă nu participaţi la examinare, trebuie să întrebaţi la sfârşit cum s-a comportat căţelul (dacă s-a speriat de veterinar, dacă a fost calm, agitat, agresiv, dacă a lătrat, scheunat, etc.), pentru a şti ce aveţi de îmbunătăţit sau remediat. 5. Pe cât posibil, căţelul ar fi bine să ştie comenzile „şezi” (pentru cântar) şi „mort”/„culcat” (pentru examinare). 6. După ce s-a încheiat vizita (eventual când ajungeţi acasă, dar chiar şi în cabinet), jucaţi-vă cu câinele, ca să uite de neplăcerile provocate şi că vadă că vin şi lucruri bune de la veterinar. Puteţi ruga chiar veterinarul să se joace cu acesta.

   

8.Obişnuirea cu botniţa

Multă lume consideră că botniţa este inutilă, chiar dăunătoare câinelui sau că acesta s-ar chinui dacă-l forţează s-o poarte. Uneori e adevărat. În timpul verii, câinele poate avea dificultăţi să respire cu botniţele care strâng botul. Mulţi câini nu suportă botniţa, dar asta se întâmplă doar pentru că le-a fost prezentată incorect. Deşi foarte puţini câini acceptă botniţa cu plăcere, cei mai mulţi pot fi obişnuiţi să o ignore. Cu cât începeţi să lucraţi mai repede cu căţelul, cu atât va fi mai uşor. Învăţarea câinelui să poarte botniţa nu este deloc uşoară, câinele poate face foarte repede asocieri neplăcute cu ea, iar atunci va fi greu să-l mai obişnuim. Din acest motiv, programul de obişnuire cu purtarea botniţei e unul lung, ca să dea timp câinelui să exploreze situaţia şi, cel mai important, să vadă că nu are motiv de îngrijorare. Pentru câinii care au frică de botniţă, programul trebuie urmat strict şi nu trebuie să treceţi la pasul următor decât când cel actual e acceptat de câine cu calm.          I. De ce e utilă Botniţa este folositoare atunci când: I.1. Mergeţi în mijloacele de transport (acolo unde este permis) I.2. Aveţi câine „periculos”, conform OUG 55/2001. I.3. Aveţi un câine agresiv în timpul plimbărilor, în parc sau când aveţi invitaţi. I.4. Lucraţi cu un infractor marcat sau efectuaţi dresaj de pază cu câinele. I.5. Lucraţi cu un câine care v-a muşcat. I.6. Câinele e rănit, acesta poate muşca involuntar când e tratat, indiferent de cât de docil ar fi altfel. I.7. Câinele nu suportă să fie tuns sau să i se taie unghiile (e de preferat însă să se rezolve aceste probleme). I.8. Câinele are răni sau suturi, cu botniţa nu şi le va redeschide. I.9. Câinele mănâncă de pe jos; cu un tip potrivit de botniţă, nu va mai putea mânca. I.10. Câinele roade şi distruge casa; cu o botniţă, nu o va mai face sau îi va fi mai greu. I.11. Aduceţi un câine nou în familie; îi puteţi pune botniţă. I.12. Vreţi să nu vă mai abordeze străinii pe afară; câinele cu botniţă inspiră teamă. I.13. La modul cum se schimbă ordonanţele şi Hotărârile de consilii locale, se poate să fiţi nevoiţi să-l ţineţi mereu cu botniţă în spaţiul public, indiferent de rasă. În unele cazuri, botniţa trebuie pusă chiar dacă animalul nu a învăţat s-o poarte, de exemplu medicul veterinar v-ar putea spune că nu vrea să rişte să facă ceva cu câinele decât dacă acesta are botniţă. Evident, este mult mai bine să fi fost deja obişnuit cu ea, decât să supuneţi câinele unui stres suplimentar.          II. Cum nu trebuie folosită II.1. Botniţa nu rezolvă agresivitatea. Dacă aveţi câini care se bat, e nevoie de un program de reabilitare, nu de botniţe. II.1. Botniţa nu trebuie în niciun caz să fie folosită ca pedeapsă. Dacă o faceţi, veţi crea mai multe probleme decât rezolvaţi. II.2. Nicio botniţă nu trebuie să afecteze respiraţia câinelui. Consultaţi şi medicul veterinar în această privinţă. II.3. Dacă folosiţi o botniţă care împiedică animalul să deschidă gura (ca cele textile), nu lăsaţi câinele cu ea nesupravegheat. II.4. Dacă i se facă rău câinelui, scoateţi botniţa imediat pentru a-i permite să respire sau să vomite, dacă e cazul. II.5. Nicio botniţă nu e 100% sigură sau indestructibilă, nu vă bazaţi că un câine cu botniţă nu se poate elibera sau că nu poate muşca niciodată. Pe lângă botniţele textile care permit câinelui să deschidă gura şi să muşte, puteţi introduce din greşeală un deget în celelalte, în spaţiile libere, iar câinele vă poate muşca, chiar involuntar. II.6. Nu lăsaţi botniţa câinelui care merge în cala avionului. II.7. Unii dresori recomandă să corectaţi verbal şi/sau fizic câinele când încearcă să scoată botniţa. Eu nu lucrez aşa.          III. Ce tipuri de botniţe există Nu orice botniţă se potriveşte oricărui tip de câine în orice situaţie. Lăsând la o parte materialele din care sunt făcute, există tipuri de botniţe gândite special pentru rase cu conformaţii aparte, ca de exemplu bulldogii, câinii de tip pitbull sau de tipul ciobănesc german. Botniţele din piele de tip coş sunt cele mai bune (şi scumpe), dar asiguraţi-vă că au destule găuri pentru circulaţia aerului, nu sunt toate la fel şi că pielea e destul de tare cât să nu permită muşcături. De asemenea, cele mai multe botniţe au doar 2 bretele, care se leagă în spatele urechilor, unele însă (în special cele de metal şi cele din piele) mai au încă o bretea care trece printre ochi, pe cap şi care poate fi prinsă de zgardă, pentru mai multă siguranţă. III.1. Botniţa de urgenţă Botniţa de urgenţă poate fi confecţionată din orice, inclusiv dintr-o lesă. Iată cum: faceţi un nod în jurul botului câinelui, cu capetele libere în sus (deci nodul va fi pe partea de sus a botului, nu pe mandibulă). Aduceţi apoi capetele în jos şi încrucişaţi-le sub botul câinelui, apoi legaţi-le în spatele urechilor. Alte variante includ un nod suplimentar sub bot sau înconjurarea acestuia de mai multe ori (legatul în spatele urechilor se face cu capetele venind dinspre jos însă, nu de sus). Avantaje: o puteţi face repede, când nu aveţi o alta. Dezavantaje: evident, nu e la fel de sigură ca celelalte, respiraţia câinelui se face greu. Recomandată pentru: situaţii de urgenţă, veterinar, cosmetică. Nerecomandată pentru: plimbări şi dresaj. III.2. Botniţa textilă (nylon) Avantaje: probabil cea mai folosită, e uşoară, câinele poate mânca cu ea. Dezavantaje: respiraţia e dificilă, câinele poate deschide gura puţin şi poate să muşte sau să ia de pe jos. Recomandată pentru: situaţii de urgenţă, veterinar, cosmetică. Nerecomandată pentru: plimbări şi dresaj (mâncat de pe jos, agresivitate, pază, distrugeri în casă, etc.). III.3. Botniţa din plastic Avantaje: oferă aerisire bună, câinele poate să bea apă cu ea, e uşoară şi ieftină. Dezavantaje: nu e foarte rezistentă. Recomandată pentru: situaţii de urgenţă, veterinar, cosmetică, plimbări, mâncat de pe jos, distrugeri în casă. Nerecomandată pentru: dresaj, agresivitate, pază. III.4. Botniţa din piele Avantaje: e cea mai sigură, circulaţie bună a aerului, e destul de uşoară, nu poate muşca sau mânca, folosită de câinii de muncă. Dezavantaje: e scumpă. Recomandată pentru: orice situaţie, cea mai bună pentru pază. III.5. Botniţa de metal Avantaje: e rezistentă, circulaţie a aerului mai bună decât la orice altă botniţă, nu poate muşca sau mânca, poate să bea apă. Dezavantaje: e grea, câinele poate lovi destul de tare cu ea. Recomandată pentru: orice, mai puţin pază. Nerecomandată pentru: pază.          IV. Ce mărime Cel mai bine, mergeţi împreună cu căţelul şi probaţi mai multe botniţe. Altfel, măsuraţi de la nasul câinelui la ochi pentru lungime şi măsuraţi grosimea botului, la 2-3 cm sub ochi, valoare la care adăugaţi 2 cm. Cum am amintit deja, unele rase au botniţe special făcute pentru fizionomia lor. Nu încercaţi să puneţi o botniţă de ciobănesc german unui câine cu botul scurt (sau invers). Cel mai simplu este să mergeţi şi să probaţi mai multe botniţe.          V. Program de purtare a botniţei V.1. Prezentaţi botniţa câinelui de la distanţă şi încurajaţi-l să vină s-o miroasă, recompensându-l când o face. Câinele care a prins teamă de botniţă trebuie lucrat mai mult la pasul acesta; treceţi mai departe doar când arată că tolerează prezenţa botniţei fără probleme şi când poate sta lângă ea fără să pară preocupat. V.2. Atrageţi atenţia câinelui cu ceva mâncare şi puneţi-o în botniţă, asigurându-vă că vă vede. Încurajaţi-l să bage botul înăuntru după mâncare, dar nu mişcaţi botniţa spre el şi nu-l forţaţi, nu puneţi mâna pe el. Dacă botniţa nu e închisă la capăt, puneţi o cârpă sau ţineţi mâncarea acolo cu degetele, din afară. Repetaţi de minim 3-4 ori pe zi timp de câteva zile. V.3. Procedaţi ca la pasul 3, dar nu puneţi mâncare în botniţă; arătaţi-i-o, el îşi va băga botul, apoi daţi-i mâncarea din mână, după ce scoate botul. Câteva repetiţii pe zi timp de câteva zile vor fi suficiente. V.4. Începeţi să ţineţi de curelele botniţei (fără să le prindeţi) când are botul înăuntru, dar nu-l forţaţi şi nu-l ţineţi mai mult de 1-2 secunde. După câteva repetiţii, puteţi începe să măriţi încet timpul cât îl ţineţi acolo la 3-4 secunde, apoi chiar mai mult. V.5. Asiguraţi-vă că aţi legat bine botniţa, că nu poate să o scoată, preferabil legaţi-o şi de zgardă. V.6. La un moment dat, orice câine va începe să se zbată, încercând să scoată botniţa. Lăsaţi-l să se zbată, nu-l băgaţi în seamă, nu-l certaţi şi nu-l opriţi ! E important să vadă singur că nu o poate scoate (de aici şi importanţa punctului 5). V.7. Botniţa o scoateţi doar când stă calm, niciodată dacă se zbate, trage, etc., pentru că va învăţa că, dacă se zbate, botniţa iese. Dacă începeţi să o scoateţi iar el se zbate, opriţi-vă, ignoraţi-l (punctul 6) şi aşteptaţi să se calmeze, dar nu doar de formă, trebuie să fie calm. V.8. De acum ar fi bine să lucraţi doar afară, când nu e cald. Acum puteţi să legaţi curelele, dar eliberaţi-l după 1-2 secunde şi recompensaţi-l, urmând strict paşii 5, 6 şi 7. După câteva repetiţii, lăsaţi-l mai mult timp cu botniţa legată. Într-o săptămână, puteţi progresa până la a-l lăsa câteva minute cu ea, atenţie însă la punctele 5, 6 şi 7. V.9. Legaţi-i botniţa zilnic câte 5 minute, apoi 10, 15, din nou 5, etc., timp de încă o săptămână. După ce ajungeţi la 15-20 de minute, iar câinele nu mai are nicio reacţie, puteţi reduce timpul la 1-2 dăţi pe  săptămână, apoi o dată la 2 săptămâni timp de o lună şi, în fine, o dată pe lună. Pentru a nu „uita”, e bine să-i puneţi botniţa măcar o dată pe lună şi să-l lăsaţi câteva minute cu ea, atât prin casă cât şi afară. V.10. Programul acesta poate dura mai mult de două luni, dar poate dura şi doar câteva zile sau chiar ore, depinde de câine şi de modul cum lucraţi cu el. Esenţialul este să înţelegeţi că, dacă vă grăbiţi şi-l forţaţi, câinele va începe să refuze botniţa şi va trebui s-o luaţi de la început, iar acum va dura mai mult decât ar fi durat în mod normal. Mai bine mergeţi mai lent, dar sigur.    

9.Câinele roade

Rosul și distrugerea obiectelor sunt 2 dintre cele mai mari și costisitoare probleme pe care ni le aduce un câine. Articolul de față va trata în principal problema rosului, distrugerile vin, de cele mai multe ori, după ce câinele a prins un obicei prost de a roade. Vreau să spun de la început faptul că, dacă certăm câinele pentru că a ros sau distrus ceva, fără însă să-l fi prins asupra faptului, câinele nu va înțelege de ce e certat; corecția nu are sens decât dacă îl surprindem făcând ceva greșit! I. Beneficii Poate surprinde pe mulți, însă rosul este o activitate perfect normală și chiar necesară pentru un pui, îi oferă stimulare și un mod de a-și explora lumea, are beneficii psihologice, metabolice și digestive. Sigur că e o diferență mare între a oferi puiului o jucărie de ros și a-l lăsa să roadă canapeaua, însă pentru el cele 2 sunt identice, totul este o posibilă jucărie de ros. E datoria noastră să fim consecvenți și să învățăm câinele ce are voie să roadă și ce nu. II. Motive pentru care roade Din cauza beneficiilor, rosul e o activitate preferată de foarte mulți câini atunci când nu au ce face sau când nu se simt bine. Câteva motive generale pentru care câinele roade țin de frică, frustrare, control slab al pornirilor lui, plictiseală sau boală. II.1. Anxietatea de separație (suferă că rămâne singur) e cea mai frecventă cauză pentru care puiul roade. În acest caz, câinele va roade în special ușa, tocul ușii, tocul ferestrei sau covorul și obiectele apropiate de acestea. II.2. Frustrarea este o altă cauză des întâlnită la câinele care roade. Frustrarea poate veni din faptul că e închis, vede alți câini sau copii jucându-se și nu ajunge la ei sau e legat. Câinele adult poate fi chiar agresiv în această situație. II.3. Plictiseala e un alt motiv pentru care câinele roade. II.4. Atragerea atenției stăpânului poate fi efectuată foarte ușor când câinele roade ceva, pentru că învață repede că imediat venim la el și încercăm să-l oprim, ca să nu strice obiectul. Evident, plistiseala joacă un rol și aici. II.5. Lipsa de mișcare duce des la un câine care roade sau distruge obiecte, pentru a simți că face ceva. II.6. Schimbarea dinților poate face puiul să roadă mai mult și mai des decât până atunci, posibil pentru că îi oferă un confort. II.7. Frica de furtună sau mai specific de tunet poate face câinele să roadă, pentru că îi poate oferi un confort. În acest caz, câinele în general roade și zgârie ușa, pereții și podeaua. II.8. Boala poate fi un motiv pentru care câinele roade. Un caz special: se întâmplă uneori ca un băț să rămână blocat în gura câinelui, iar acesta să nu poată să-l scoată. Câinele va încerca să muște, inclusiv pe noi, încercând să atingă bățul și se va purta relativ neliniștit. II.9. Controlul slab al impulsurilor va face câinele să nu se poată abține când e speriat, frustrat sau plictisit și să roadă. Deși e ultimul motiv în listă, poate afecta sau cauza mai multe dintre celelalte motive. III. Program de prevenire Cel mai important lucru de reținut este că prevenția și controlul bine efectuat vor învăța orice câine ce obiecte are și nu are voie să roadă. Dacă însă permitem câinelui să deprindă un obicei din a roade, va fi extrem de greu să-l aducem pe calea corectă. III.1. Ordine în casă: foarte important este să ascundem tot și orice ar putea atrage interesul câinelui. Orice am face nu va fi de ajuns, tot va gasi el ceva de ros, dar putem avea grijă să nu lăsăm pantofi pe jos, haine, gunoi în camera în care e el, pungi, șervețele, cabluri, scaune și mobilier ce pot fi mutate ușor din camera câinelui, obiecte pe masa la care poate ajunge, nici măcar haine în cuier, dacă ajunge la ele, telecomenzi, ghiozdane, etc. Măsurile sunt temporare, până când reușim să învățăm câinele ce are voie să roadă și până când crește suficient și se poate controla. III.2. Supraveghere: pentru început, cățelul ar trebui să nu fie lăsat singur prin casă nesupravegheat, ca să putem intervi imediat cum îl vedem că roade și să nu aibă timp să învețe obiceiul. Când rămâne nesupravegheat, cel mai bine este să fie închis undeva, de exemplu în cușcă sau într-o cameră, unde să aibă jucării de ros. Pasul acesta e folositor și ca să învățăm câinele unde să-și facă nevoile. III.3. Socializare și mișcare: extrem de important nu doar ca să nu roadă este să oferim puiul stimulare socială, joacă, plimbări, explorări, oportunitatea de a alerga, poate după o minge sau cu noi ori cu alți câini, etc. și să reducem șansele de a avea un câine fricos sau care să sufere de anxietate. Bine efectuate, acestea ne pot ajuta să eliminăm 7 din cele 9 motive de mai sus pentru care câinele roade. Dacă nu îi oferim minimul din ceea ce îi trebuie, nu avem cum să obținem un câine echilibrat. III.4. Problemele medicale pot determina câinele să roadă, mai ales dacă are loc și coprofagia. III.5. Jucării de ros: legat strâns de III.3, câinele are nevoie de jucării pe care să le poată roade. Acestea trebuie să fie interesante, rezistente, posibil cu mirosul stăpânului pe ele, mai ales dacă veți lăsa câinele singur. Pot fi Kong, oase (normale sau cele pe care le găsiți la cabinetele veterinare), funii, etc., însă preferabil nu aceleași jucării cu care vă jucați cu el. În plus, nu trebuie să fie ceva ce seamănă cu obiecte pe care nu are voie să le roadă; de exemplu, nu-i dați un pantof vechi să-l roadă, pentru că nu va face distincția dintre acesta și pantofii noi. Aveți grijă să nu există piese ce pot fi desprinse și înghițite ușor. III.6. Schimbarea jucăriilor: lăsați-i câteva jucării pe jos pe care să le roadă timp de câteva zile, apoi adunați-le, ascundeți-le și oferiți-i altele; în câteva zile, le puteți schimba din nou. Ideea este să nu se plictisească având mereu aceleași jucării. III.7. Substanțe cu gust urât pot fi puse pe mobilă, scaune, etc. pe care câinele le roade cât nu sunteți acasă. Există mai multe produse de acest tip, cel mai util mi se pare a fi uleiul de mentă, cu avantajul că mirosul mentei nu e foarte deranjant pentru noi. IV. Program de control (cum oprim cățelul când roade) După ce am stabilit cele 7 puncte de mai sus, putem învăța efectiv cățelul ce anume are voie să roadă și ce nu. Socializarea corectă, joaca și jucăriile de ros sunt esențiale pentru a reuși mai departe. IV.1. Ofertă: evident, învățăm întâi cățelul că poate roade jucăriile lui și îi lăsăm suficient de multe la discreție. IV.2. Redirecționare: când cățelul roade ceva ce nu are voie, să spunem un pantof, trebuie imediat să-i oferim o jucărie pe care are voie s-o roadă, încercând să-i atragem atenția asupra acesteia. Dacă nu reușim, încercăm cu o jucărie mai bună, poate una care chițăie, o mișcăm prin fața cățelului, o aruncăm, etc. Dacă tot nu putem opri cățelul să roadă, îi scoatem pantoful din gură fără ceartă sau explicații și îi oferim jucăria lui; probabil se va înfige din nou în pantof, iar noi repetăm, îi scoatem obiectul din gură și-i oferim jucăria. În cele din urmă, cățelul va realiza că nu are sens să tot încerce și va accepta jucăria lui. IV.3. Evitare: Dacă puiul începe să facă obsesie pentru un anumit obiect care nu poate fi mutat (mobilă), putem să nu mai lăsăm câinele în încăperea respectivă până când nu avem un control mai bun asupra lui. IV.4. A furat obiectul: în cazul în care câinele fuge cu obiectul în gură, NU fugim după el ca să-l recuperăm, deoarece asta îi va da impresia că e un joc distractiv. În schimb, încercăm să-i atragem atenția cu o jucărie, poate chiar îl chemăm la noi, fugim noi de el. Când reușim, cumva, să apucăm obiectul, nu forțăm câinele să-l lase, ci oferim jucăria la schimb, poate o aruncăm, etc. sau oferim ceva mai interesant (poate mâncare). Imediat cum recuperăm obiectul, continuăm să ne jucăm cu cățelul chiar mai intens ca înainte: mesajul să fie că, dacă lasă obiectul când îi oferim noi altceva (sau, mai târziu, când îi spunem să ”lase”), joaca va continua. Dacă ne oprim imediat cum recuperăm obiectul furat, câinele îl va ceda mai greu data viitoare. După câteva secunde de joacă, ascundem obiectul și ne asigurăm că puiul nu mai poate ajunge la el în viitor. IV.5. Dresaj de bază: câteva comenzi, în special ”aici”, pot face minumi, vor face câinele să fie mult mai cooperant cu noi (deci poate acum ascultă mai repede când îi spunem să lase un anumit obiect), să aibă încredere că ne ocupăm de el și îl pot ajuta să aibă control mai bun asupra emoțiilor lui. Comanda ”aici” poate fi foarte utilă când câinele decide să fugă cu un obiect. IV.6. Comanda ”lasă” nu își are locul decât după ce câinele a trecut deja prin punctele anterioare; dacă nu vă jucați destul cu el și nu-l socializați suficient, ”lasă” nu va fi corectă față de el; dacă nu are dresajul de bază format, comanda ar putea fi destul de dificilă. Pentru a-l învăța comanda, la început oferiți câinelui o jucărie mai puțin interesantă, spuneți ”lasă” și oferiți-i imediat mâncare sub nas, s-o simtă (sau orice altceva îi place, singura condiție e să fie mai interesant pentru el decât jucăria pe care o are deja); dacă e nevoie, așteptați-l și încurajați-l, nu are de unde să știe ce vreți de la el, dar până la urmă va lăsa jucăria. Repetați joaca asta de câteva ori, iar când începe să se prindă și să dea drumul repede când aude comanda, puteți începe să-i oferiți altă jucărie, nu mâncare, la schimb. Nu vă grăbiți cu un câine tânăr, tratați comanda ca pe o joacă, folosiți-o doar când ceea ce aveți în mână e mai interesant decât ce are el deja, nu când a cules ceva de pe jos sau când fuge liber cu ceva în gură și știți că nu va asculta. Lucrați cu răbdare și câinele va deveni tot mai eficient și va asculta tot mai bine. IV.7. Corecții: în cazul unui pui, nu recomand corecții în afară de a-l da afară din cameră, iar asta doar dacă restul metodelor de mai sus nu au funcționat și doar dacă e un câine exersat fizic și intelectual. Nu recomand deloc lovitul cu ziarul sau cu mâna, indiferent de vârstă. Nu înseamnă că un pui nu poate fi corectat, ci că ar trebui corectat, dacă e cazul, de cineva care să știe bine ce face. Corecțiile aplicate eronat când câinele roade sunt cele care îl fac cel mai des să-și piardă încrederea în stăpân sau chiar să devină agresiv, pentru că e un punct la care noi nu putem renunța, nu-l putem lăsa să distrugă obiecte prin casă, așa că îl corectăm des, sperând să rezolvăm problema. În plus, mai amintesc o dată, câinele nu trebuie corectat dacă nu a fost prins asupra faptului! V. Cum oprim câinele adult care roade Evident trebuie început cu programele de prevenire și de control de mai sus. Motivele pentru care un adult roade sunt aceleași de mai sus, cu diferențele că pentru un adult probabil e deja obicei și că, fiind adult, corecțiile folosite exagerat pot face câinele competitiv, dacă o vede ca o joacă și chiar agresiv, dacă o vede ca altceva. Teoretic, reabilitarea adulților se face după exact același program ca mai sus (III și IV), cu accent mai mare pe rezolvarea problemelor care cauzează rosul, în special lipsa de exerciții, dar și frica de furtună, anxietatea de separație, frustrarea, controlul deficitar, plictiseala sau vreo boală, acolo unde este cazul. De multe ori, dacă remediem aceste probleme, rosul dispare de la sine.

10.Câinele sapă

Deși pe noi are darul de a enerva, săpatul este un comportament normal și sănătos pentru dezvoltarea unui câine. Săpatul este un comportament genetic care, însă, place aproape tuturor câinilor care îl încearcă, ceea ce-l face extrem de greu de stins. Din acest motiv, este important să găsim întâi cauza sau cauzele pentru care câinele sapă, dezobișnuirea va depinde de ele. Vreau să notez de la început faptul că nu obținem nimic dacă arătăm câinelui groapa făcută și îl certăm după fapt, nu va înțelege motivul pentru care e certat!!! I. Cine sapă Unele rase sunt, de regulă, mai predispuse, adică încep să sape repede, fără a avea nevoie de un stimul puternic și le face plăcere deosebită. Exemple de astfel de rase sunt, în primul rând, terrierii, selectați de-a lungul timpului să intre în vizuina vânatului, apoi câinii de vânătoare. În plus, câinii care sunt mai activi sapă mai des decât cei liniștiți. II. De ce sapă Stabilirea motivului pentru care un câine sapă este primul pas spre a rezolva problema. Motivul poate fi observat în modul cum sapă, dacă o face doar când e cineva în preajmă sau doar când e singur, sau în locația în care sapă. II.1. Instinctul de pradă: insectele, viermii, cârtițele, etc. pot trezi în câine instinctul care îi va spune să prindă animalul în cauză. II.2. Plăcere: puii sapă deoarece se pare că le place gustul rădăcinilor și al pământului proaspăt. Există și mulți câini adulți care, odată ce descoperă actul de a săpa, o fac din plăcere, fără vreun alt motiv aparent. II.3. Ascunde mâncarea: unii câini sapă și ascund în găuri mâncare, în special oase, pe care apoi le pot dezgropa, asta însă se întâmplă rar. Lupii ascund mâncarea, apoi urinează peste (Harrington 1981), ceva ce câinii nu fac. II.4. Scăpare: câinele poate săpa pentru că vrea să iasă din curte, vrea să exploreze sau să se joace cu alți câini de afară. II.5. Frustrare: un motiv des întâlnit pentru săpat este frustrarea. Aceasta poate avea, la rândul ei, mai multe cauze, printre care plictiseala, lipsa de activitate a câinelui, prezența altor câini în stradă, dorința de explorare, etc. II.6. Anxietate: câinele care suferă de anxietate de separare poate săpa ca să iasă din starea aceasta sau ca să-și caute stăpânii. II.7. Răcoare: în special vara, câinii sapă pentru a ajunge la pământul umed și a se răcori. II.8. Cuib: femelele pot săpa o groapă pentru că vor avea pui în curând. II.9. Atenție: unii câini sapă pentru că vor atenție din partea stăpânului, chiar dacă e vorba de corecții. III. Importanța locației Cum am amintit deja, locul unde sapă ne poate spune motivul pentru care câinele sapă. • dacă sapă la baza gardului sau a porții, e posibil să vrea să iasă afară (II.4. Scăpare); • dacă sapă doar când e cineva cu el, poate fi vorba de atragerea atenției (II.9. Atenție); • dacă sapă vara, la baza clădirii, unui pom sau a unui tufiș, caută un loc răcoros (II.7. Răcoare); • dacă sapă doar când trec alți câini prin dreptul gardului, poate fi vorba de frustrare (II.5. Frustrare). IV. Program Deși abordarea noastră trebuie adaptată motivului pentru care câinele sapă, uneori nu e vorba despre un singur motiv, ci mai multe. În plus, există câteva lucruri care vor ajuta câinele, indiferent de motivul inițial. Chiar după ce scăpăm de cauzele evidente, câinele poate să continue să sape pentru că îi face plăcere. IV.1. Oferim câinelui atenție sporită, îl scoatem la plimbări, ne jucăm, lucrăm comenzi, îl obosim bine și-i lăsăm jucării de ros prin curte. IV.2. Dacă îngroapă oasele, nu-i mai dăm oase decât dacă e supravegheat. IV.3. Până când reușim să-l dezobișnuim, poate fi util să-l ținem închis cât e singur, poate în casă, ca să nu aibă ocazia să mai sape între timp. IV.4. Dacă sapă pentru că rămâne singur, încercăm să-l învățăm întâi să fie relaxat cât e singur (subiect pentru un alt articol). Dacă este posibil, un alt câine poate fi benefic, poate diminua sau chiar elimina problema săpatului. IV.5. Dacă sapă pentru că e cald, trebuie să aibă mereu apă de băut, să-i facem un loc cu umbră unde poate să stea, poate chiar să-i oferim o piscină mică sau o cadă cu apă în care să se poată răcori. IV.6. Câinele trebuie să aibă o cușcă unde să poate sta iarna sau unde să fete, dacă e cazul. IV.7. Puteți încerca să redirecționați câinele spre altceva, de exemplu spre o minge, va merge mai ales cu puii. IV.8. Construiți o zonă specială pentru săpat, de 2 metri pătrați, eventual umplută cu nisip, ca să-i fie mai ușor să sape; îngropați o jucărie acolo și lăsați câinele s-o descopere sau chiar ajutați-l. Ideea este să oferim câinelui un mod de a săpa care nu distruge restul curții, concomitent însă îl descurajăm să sape în orice altă parte. V. Metode mai drastice Cele de mai sus sunt baza, de multe ori însă nu sunt suficiente pentru a opri câinele din săpat. Cele ce urmează sunt metode mai greu de implementat, unele pot chiar avea consecințe negative și nu le recomand decât în cazuri extreme, dar consider că e bine să fie notate. De regulă, corecțiile din lesă sunt foarte dificil de aplicat în aceste cazuri, însă există alte moduri prin care putem corecta câinele. Cele mai indicate sunt cele în care corecția pare că vine din actul de a săpa în sine, adică nu pare că suntem implicați noi, altfel câinele poate înțelege că noi îl corectăm și poate săpa doar când e singur. V.1. Mulți vor înceta să sape atunci când înțeleg că nu vă face plăcere, pentru asta însă trebuie să audă ”nu” imediat cum încep să sape. Dezavantajul este că, dacă e un câine care nu are parte de multă atenție, poate învăța să sape tocmai ca să fie certat. Din acest motiv, aplicați metoda doar după ce îi asigurați stimularea mentală necesară. V.2. Puteți îngropa pietre sau plasa în locurile unde câinele sapă regulat, îl vor descuraja să mai sape acolo și-l vor ajuta să sape doar în zona specială de mai sus. În plus, câinele trebuie întrerupt imediat cum începe să sape în altă parte a curții și redirecționat spre locul cu nisip. Dezavantajul este că se poate chiar răni săpând și lovind pietrele și sârma. Recomand această metodă în cazul câinilor care sapă ca să iasă din curte, unde viața lor poate fi în pericol: puneți plasa la baza gardului și îngropați-o în pământ. V.3. Puteți pune fecalele câinelui în gropile săpate de el, cei mai mulți nu vor mai săpa acolo. În loc de fecale, puteți folosi orice are un miros care nu place câinelui (vezi și punctul 6 pentru asta). V.4. Puteți îngropa baloane în pământ, pe care câinele le va sparge și se va speria. Dezavantajul evident este că speriem câinele și putem crea alte probleme. V.5. Mulți câini se sperie dacă sunt udați cu furtunul, puteți face asta imediat cum începe să sape. Dezavantajul este că poate să înceapă să se sperie de orice înseamnă apă, inclusiv dacă vă vede cu o cană în mână. V.6. Puteți asocia săpatul cu ceva neplăcut, de exemplu cu zgomotul unei cutii metalice aruncate lângă câine imediat cum acesta începe să sape. Puteți pune și un miros specific în cutie, de exemplu ulei de mentă, care va fi asociat cu zgomotul. Pe viitor, prezența mirosului poate opri câinele să mai sape, de teama zgomotului cu care a fost acesta asociat. Dezavantajul este că efectiv învățăm câinele să se teamă de zgomote și de un anumit miros, care se pot transfera și în alte locuri. V.7. În fine, există dispozitive electronice care curentează câinele când acesta se apropie de o anumită zonă. Dezavantajele sunt multe aici, de la o sperietură prea mare pentru câine, la situația în care câinele asociază corecția cu altceva; deși ambele sunt probleme de dresaj, veți avea nevoie de cineva care să știe cum să le evite.

11.Teama de suprafeţe alunecoase

Suprafeţele în discuţie în cele ce urmează sunt: gresia, parchetul laminat, linoleumul, plăcile de ceramică, gheaţa, etc. Nicio suprafaţă dură nu e ideală pentru un câine, chiar dacă nu e alunecoasă. Ghearele reduc simţitor zona pe care stă câinele pe o astfel de suprafaţă dură, întrucât ating suprafaţa înainte de restul tălpii şi o împiedică pe aceasta din urmă să obţină stabilitate. Cele alunecoase prezintă un risc suplimentar, câinele poate chiar să alunece, deoarece are tracţiune redusă. Câinii care se sperie de aceste suprafeţe înţepenesc pe ele sau se mişcă lent şi precaut. I. Motive pentru teama de suprafeţe alunecoase I.1. Una dintre problemele asociate cu frica de suprafeţele alunecoase este frica de a cădea. Câinele simte că suprafaţa nu îi oferă stabilitate şi tracţiune bune şi lipsa menţinerii echilibrului îl face să se simtă neliniştit. I.2. Câinii nu realizează la fel de uşor ca noi că o altă cameră are un alt tip de suprafaţă, nu se pregătesc pentru asta, iar surpriza neplăcută provocată de dezechilibru îi poate face să le fie teamă data viitoare. I.3. Un alt mod în care câinele poate ajunge să se teamă de anumite suprafeţe este să sară de pe acestea pe pat, canapea, fotoliu, etc. şi înapoi jos şi să-şi piardă în acele momente echilibrul, sau chiar să se lovească. Şocul poate fi suficient de puternic şi poate produce o impresie de durată. I.4. Puii care ezită când se găsesc pe o suprafaţă alunecoasă pentru prima oară şi sunt forţaţi să păşească pe ea o pot evita în viitor. I.5. Câinii care nu au avut contact cu acest tip de suprafaţă cât erau mici pot rămâne marcaţi după prima experienţă. I.6. Dacă singurele dăţi când căţelul merge pe un anumit tip de suprafaţă au loc la vizitele la medicul veterinar (sau în alt loc neplăcut, de exemplu dacă îl ţineţi pe o masă pentru a-l pregăti de expoziţii), câinele poate începe să evite acea suprafaţă şi alte locuri, prin asocierea cu mersul la cabinet. I.7. Unii câini se tem de anumite suprafeţe de pe treptele unei scări (linoleum, de exemplu). Deşi ar trebui început întâi cu rezolvarea fricii de suprafaţă, trebuie lucrat şi la frica de scări apoi. Pentru asta, citiţi articolul Câinele pe scări. II. Prevenire În general: Tăiaţi unghiile câinelui cât de scurt şi des puteţi şi tăiaţi părul dintre degete, va ajuta la tracţiune. Pentru pui: Se pare că există o legătură între mersul pe suprafeţe alunecoase şi apariţia displaziei, motiv pentru care mulţi medici veterinari recomandă ca mai ales puii ce vor ajunge grei să evite aceste suprafeţe (inclusiv mersul pe scări). Deşi trebuie ţinut cont de aceste aspecte, asta nu înseamnă să izolaţi căţelul de orice luceşte, ba chiar poate fi mai rău dacă o faceţi. Căţelul (mai ales cât e mic) are nevoie să se familiarizeze cu cât mai multe tipuri de suprafeţe (inclusiv cele alunecoase), să înveţe că trebuie să fie mai atent cu acestea. Altfel,  dacă e deja mare când intră prima oară contact cu o astfel de suprafaţă, creşte riscul să se accidenteze sau să rămână cu traume psihice. Ce ar fi bine să faceţi e să obişnuiţi căţelul cu aceste suprafeţe cât e mic, dar doar atât cât să se obişnuiască cu ele, să meargă pe ele de doar câteva ori, până când arată că nu se teme şi că ştie că trebuie să fie mai atent. Pentru câinii bătrâni: Nu ar trebui ţinuţi pe aceste suprafeţe, efortul de a se ţine în echilibru poate fi prea mare şi dureros (dacă au dureri de articulaţii) pentru ei. Plasaţi mochete şi covoare prin casă, în zonele frecventate des de câine. III. Program III.1. Programul e destinat câinilor care au frică de suprafeţele alunecoase, dar poate fi folosit şi pentru pui, pentru obişnuire. III.2. Dacă ţineţi câinele în casă şi aveţi astfel de zone, puneţi câte un covor sau mochetă în dreptul fotoliilor, canapelei, patului, etc., în orice zone în care puiul ar putea sări, ca să aibă suprafaţă stabilă atât când se aruncă în sus, cât şi când coboară. Dacă vreţi să dezobişnuiţi câinele să mai sară în aceste locuri, trebuie să lucraţi la asta, nu e deloc o metodă bună să speraţi că puiul va aluneca şi va renunţa să mai sară, pentru că se poate răni. Prin urmare, puneţi ceva acolo, chiar dacă nu vreţi ca el să sară şi trataţi problema săritului separat. III.3. Aduceţi o mochetă (mă voi referi la mochetă de acum, dar poate fi şi covor) şi plasaţi-o prin casă, în diverse locuri, mai puţin în camera în care aveţi suprafaţa alunecoasă şi unde veţi lucra cu căţelul (vezi mai jos). III.4. Plimbaţi căţelul prin casă pe mochetă, ca să se obişnuiască cu aceasta. Puneţi-l să execute comenzi pe mochetă („şezi”, „culcat”, etc.). III.5. După ce căţelul arată că nu are probleme să meargă pe mochetă, întindeţi mocheta dintr-o cameră în care aţi lucrat deja spre camera în care aveţi suprafaţa-problemă. Reluaţi plimbările pe această porţiune a mochetei, dar intraţi doar câţiva centimetri în camera-problemă la început. III.6. Încurajaţi puiul să avanseze la fiecare „şedinţă” câte puţin înspre cameră, pe mochetă. Nu vă grăbiţi, orice pas e un progres înainte. Dacă se poate, reluaţi comenzile şi aici, dar doar dacă puiul pare în largul lui. Nu-l forţaţi să le execute dacă pare speriat, ci faceţi un pas înapoi data viitoare, înseamnă că aţi încercat prea mult acum. III.7. Dacă aveţi probleme să-l motivaţi să avanseze, puneţi-i lesa şi încercaţi aşa, dar fără să-l trageţi, doar să-l ghidaţi. Nu certaţi câinele dacă nu vrea să avanseze, opriţi-vă şi trataţi problema cu calm, se va calma şi el. Urmaţi pasul 6, scopul nu e să ajungeţi departe, ci să obţineţi o atitudine bună a câinelui. III.8. Puteţi lega mai multe activităţi plăcute de aceasta, puteţi lua căţelul la o plimbare pe mochetă înainte de masă, înainte de ieşirile afară, înainte de a primi jucării, etc., ca să vadă că poate duce la ceva bun. III.9. După ce câinele nu mai dă semne de nelinişte, puteţi retrage încet mocheta din cameră şi puteţi începe să-l plimbaţi şi recompensaţi pe suprafaţa-problemă, progresând însă şi aici câte puţin.

12.Tăvălirea în mortăciuni

Tăvălirea câinilor în mortăciuni, gunoaie, materii fecale sau, mai general, în ceva puternic mirositor pare a fi un instinct moștenit de la lupi. Este inexistent la unii câinii și extrem de puternic în cazul altora, mai ales în al celor de vânătoare. Trebuie să facem distincția dintre acest comportament și cele în care câinele se tăvălește în iarbă, frunze sau zăpadă, din joacă. I. În ce se tăvălește Instinctul de tăvălire nu apare doar atunci când câinele găsește o mortaciune, ci se declanșează în apropierea unui miros suficient de puternic și, posibil, diferit de mediul în care trăiește. Un studiu efectuat pe lupi a arătat că aceștia se tăvălesc în excremente de pisică, elan și porc, în extract de mentă, Chanel No. 5, sendviș cu pește și sos tartar, un produs anti-muște și în Old Spice. II. Cum se tăvălește Atât lupii cât și câinii au un mod stereotipic de a se tăvăli, ceea ce întărește ideea că avem de-a face cu un comportament instinctiv. Întâi coboară capul și umerii spre sursa mirosului, apoi se freacă cu bărbia, fălcile, gâtul, umerii și spatele de aceasta. III. Când se tăvălește Comportamentul a fost identificat cel mai devreme la 3 luni. Legat și de motivele pentru care fac asta, unii câini se tăvălesc în mortăciuni sau chiar pe un covor imediat după ce li s-a făcut baie cu șampon, o posibilă explicație fiind încercarea de a-și schimba sau acoperi mirosul, o alta fiind atragerea atenției stăpânului. IV. De ce se tăvălește Motivele pentru acest comportament nu sunt cunoscute, deși există câteva posibile explicații. IV.1. Familiarizarea cu un miros nou (Fox 1971, Ryon 1986). IV.2. Atracție sau aversiune pentru acel miros (Ryon 1986). IV.3. Acoperirea mirosului propriu cu ceva mai puternic (Zimen 1981); s-a speculat aici că, mascându-și mirosul propriu, lupul ar avea astfel un avantaj la vânătoare; Megan Parker însă subliniază faptul că atât lupii cât și câinii au multe glande ce elimină miros, iar tăvălirea nu le-ar masca pe toate. Tot aici ar intra și acoperirea mirosului șamponului de după baie cu altceva mai ”plăcut”. IV.4. Mirosul face individul respectiv să fie mai atractiv pentru ceilalți membri ai haitei lui, care îl vor mirosi îndelung (Fox 1971). Membrii haitei pot lua urma lăsată de lupul care s-a tăvălit și vor ajunge astfel la sursă, posibil vor mânca rămășițele, dacă e cazul. Femele de câine de vânătoare african se rostogolesc în urina unui mascul din haita în care vor să intre, posibil ca să pară familiare membrilor acesteia (Frame 1979). IV.5. Marcare: este posibil ca un câine care se tăvălește în ceva să încerce să imprime mirosul său asupra acelui obiect și să-l marcheze ca fiind al lui, așa cum fac pisicile. Teoria nu e foarte puternică însă în cazul tăvălirii în fecalele altui animal. IV.6. În fine, un ultim motiv deloc de neglijat este atragerea atenției: câinele învață că, dacă se tăvălește, stăpânul îl ceartă și-l aleargă, activități care pot să-i placă. Oricum, chiar dacă inițial nu era un comportament puternic, repetiția îl va întări. V. Dezobișnuire ? Tăvălirea este un comportament foarte greu de stins, din câteva motive: Este vorba despre un instinct, uneori foarte puternic, ceea ce îl face dificil de anulat. Prevenirea accidentelor este posibilă doar cât timp ținem câinele în lesă sau cu o zgardă electronică și chiar și așa, câinele va simți mirosul înaintea noastră și se poate tăvăli înainte de a avea noi ocazia să-l oprim. Nu în ultimul rând, faptul că nu știm cauzele exacte pentru acest comportament reduce gradul de succes. Cel mai bun lucru pe care îl putem face e să prevenim, să ținem câinele în lesă și să fim mereu atenți la ceea ce caută și găsește, în special când intră prin tufișuri, undeva unde nu vedem bine ce se ascunde. Apoi, comenzile de bază, mai ales chemarea, și o comunicare bună cu câinele pot fi foarte utile. Dacă e liber și pare că investighează ceva, îl putem chema, poate răspunde și ”uită” ce găsise înainte. Dacă se tăvălește imediat după baie, încercați să schimbați șamponul sau chiar încercați să renunți la el. Descurajarea prin ”Nu” și/sau corecția din lesă rareori dau rezultate, mai ales dacă avem de-a face cu un câine de vânătoare sau, în general, cu un câine care nu are o legătură solidă cu stăpânul sau unul care nu are instict de grup puternic. Dacă alegeți să certați câinele, asigurați-vă că nu aveți efectul contrar, unii câini sunt încântați când stăpânul e nervos și vor relua tăvălirea altă dată doar pentru a-i atrage atenția acestuia. Dacă vreți să-l corectați, trebuie să fiți eficienți; dacă nu puteți fi, mai bine nu faceți nimic și țineți câinele în lesă. VI. Utilitate Poate părea greu de crezut, însă există oameni care folosesc acest instinct. Este vorba despre câinii de căutare: unii oameni caută câini care, pe lângă alte atribute importante, se tăvălesc în rămășițe umane, care arată un interes real pentru a găsi un cadavru. Nu este o cerință necesară și nici suficientă, dar cei care folosesc acest interes al câinelui o fac cu mult succes.

13.Coprofagia, înghiţirea de excremente

Coprofagia este obiceiul de a ingera materii fecale (nu apare doar la câini). La unele animale, coprofagia e un proces normal de hrănire. Spre exemplu, şobolanii nu pot folosi din prima toate substanţele nutritive din ceea ce înghit, aşa că îşi înghit materiile fecale pentru a folosi cât mai mult dintre ele. Flora intestinală pare, de asemenea, că beneficiază de acest fapt. Lupii uneori mănâncă excremente când nu le ajunge mâncarea. Câinii de orice vârstă pot face asta, dar puii sunt de departe majoritari, în special cei între 4 şi 9 luni, cu cei mai mulţi renunţând la obicei cu vârsta. Vom discuta despre două situaţii relativ diferite, cea în care câinele îşi mănâncă propriile excremente şi cea în care mănâncă excrementele altor animale. Deşi existe mai multe metode de a combate această problemă cu succes, nu există una singură care să dea roade cu toţi câinii, cu toate că, aşa cum am precizat, cei mai mulţi renunţă la comportament odată cu maturizarea.

Riscuri asociate cu coprofagia Dacă îşi mănâncă propriile fecale, riscurile de îmbolnăvire sunt reduse, dar dacă mănâncă excrementele altor animale, câinele se poate infesta cu paraziţi sau chiar îmbolnăvi de boli grave (parvoviroză). În plus, după cum puteţi citi mai jos, coprofagia poate să apară ca urmare a unor boli.

Un alt risc la care căţelul e supus este să fie abandonat. Mulţi oameni consideră obiceiul ca fiind de netolerat şi alungă câinele din casă. Nu ar trebui să judecăm câinele după propriile noastre reguli şi sisteme morale, ci după ale lui, iar ingerarea de excremente nu doar că este acceptabil pentru acesta, în cazul femelei cu pui este o adaptare necesară supravieţuirii (vezi mai jos), sau poate fi cauzată de o boală, sau poate ascunde probleme de comportament.

Motive În speranţa că, ştiind motivele pentru care câinii consumă materii fecale, vom fi mai toleranţi şi vom încerca să rezolvăm problema, nu să alungăm căţelul, am notat mai jos câteva motive care pot determina apariţia coprofagiei. Trebuie spus că unele dintre motive nu se aplică tuturor câinilor, de exemplu punctul 9. 1. Instinct matern Poate singura situaţie în care câinele chiar are motiv întemeiat să consume materie fecală este cea în care femela are pui. Pentru a-i ţine pe aceştia ascunşi de prădători şi, prin urmare, pentru a le masca mirosul, lupoaica (şi, prin urmare, căţelele noastre) ingerează excrementele lor şi păstrează cuibul curat. În cazul în care instinctul este foarte puternic, femela poate începe să înghită fecale chiar înainte de a naşte puii sau chiar când intră în călduri. Mai mult, este posibil ca, având o mamă grijulie, puii să înceapă şi ei să ingereze fecale. 2. Probleme medicale Pot exista motive medicale pentru ingerarea de excremente (ca infestarea cu paraziţi sau insuficienţă pancreatică), vorbiţi cu medicul veterinar. Deşi motivul acesta e relativ rar întâlnit, l-am situat pe locul 2 pentru că de aici trebuie început, cu un control medical amănunţit. 3. Dietă incompletă Fecalele conţin şi hrană nedigerată sau parţial digerată, iar câinele care nu primeşte o masă suficient de bună, poate fi atras de acestea. Nu contează dacă daţi deja câinelui mâncare de calitate, e posibil ca acesta să nu asimileze suficient de bine. Lipsa vitaminelor B e una citată des în astfel de cazuri, ca şi lipsa altor complexe de vitamine. Cu toate acestea, există câini cu deficienţe care nu sunt coprofagi. 4. Curiozitate Cauza principală pentru care puii mănâncă excremente prima oară este curiozitatea. Evident, cauza există doar prima oară, motivele pentru care o face din nou sunt altele. 5. Atrage atenţia În cazul câinilor care persistă în acest comportament, motivul poate fi atragerea atenţiei stăpânilor. Câinele a învăţat că, dacă mănâncă fecale, veniţi la el, fugiţi după el, îl certaţi, etc., cu alte cuvinte, îi acordaţi atenţie, chiar dacă e doar ceartă, iar el vrea această atenţie. 6. Plictiseală Câinii se pot plictisi repede dacă nu le dăm atenţie (vezi şi punctul 7) şi pot începe să-şi ocupe singuri timpul cu diverse activităţi, printre care şi ingerarea de excremente. Împreună cu atragerea atenţiei stăpânilor, comportamentul poate deveni obişnuinţă. 7. Stres - închis sau certat Câinii ţinuţi mult timp închişi în padoc, beci, etc. pot începe să-şi mănânce excrementele din cauza stresului, în legătură şi cu motivele 5, 6 şi 8. Câinii crescuţi alături de oameni, în casă, au o rată mai mică de apariţie a coprofagiei. Similar, câinii certaţi că au făcut în casă uneori încep să-şi înghită excrementele. 8. Igienă necorespunzătoare Dacă materiile fecale nu sunt înlăturate la timp din spaţiul în care trăieşte puiul mic, cresc şansele ca acesta să le ingereze. 9. Control deficitar al impulsurilor Deşi nu e un motiv în sine, lipsa controlului impulsurilor poate face căţelul susceptibil la celelalte motive enunţate mai sus. 10. Deficienţă de enzime digestive Din cauză că mănâncă relativ diferit faţă de ceea ce le cere organismul, unii câini pot resimţi lipsa enzimelor digestive necesare procesării acestor alimente şi le pot câuta în altă parte, inclusiv în excremente. Trebuie spus însă că legătura dintre deficienţa de enzime şi coprofagie nu e clară, există încă întrebări.

Program 1. Prevenire: Dacă prindeţi puiul încercând să ingereze materii fecale, atrageţi-i atenţia şi luaţi-l de acolo înainte să ajungă să o facă, recompensându-l când vine spre dv. Nu-l lăsaţi să mănânce, pentru că poate deveni un obicei. Nu-l certaţi, pentru că îl puteţi învăţa opusul. Dacă nu reuşiţi să-i atrageţi atenţia, luaţi-l fizic de acolo, urmând pasul 2. Păstraţi curăţenia în padoc şi în curte, strângeţi excrementele imediat, ca să nu aibă ocazia să le mănânce. 2. Prima scăpare: Dacă îl prindeţi înghiţind fecale, nu ţipaţi la el, nu-l certaţi, nu încercaţi să-l chemaţi (decât dacă ştiţi că va veni sigur), încercaţi doar să-l luaţi de acolo cât de repede posibil, dar fără să daţi impresia că sunteţi enervaţi sau scârbiţi. 3. Pregătire: Dacă a înghiţit deja materii fecale de mai multe ori, trebuie stabilit în ce zone mănâncă excrementele şi tipul de excremente preferat (proprii, ale altor câini, ale pisicii, ale cailor/vacilor), ce anume s-a încercat deja şi cum a reacţionat câinele, ca să ştiţi în ce zone aveţi de lucrat. 4. Vet: Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi e să cereţi un consult medical amănunţit. Chiar dacă aveţi un căţel sănătos, trebuie să spuneţi veterinarului tot ce aveţi de gând să daţi câinelui să mănânce (vezi mai jos), în încercarea de a-l dezobişnui. Este posibil ca medicul veterinar să nu vă recomande un anumit program. 5. Joacă: Asiguraţi-vă că oferiţi un nivel suficient de ridicat activitate câinelui (nu doar alergare în curte sau plimbări, ci interacţiune cu voi, jocuri, comenzi, etc.), nu-l ţineţi prea mult timp închis în cuşcă sau în padoc, căutaţi să vedeţi dacă nu e stresat de ceva din mediu, etc. Pentru asta, puteţi citi articolul central de pe site, Metoda: Dresajul prin joacă. Pasul acesta nu trebuie tratat superficial, niciun program nu va funcţiona dacă nu oferiţi câinelui joacă suficientă. 6. Dresaj: În cazul în care aveţi un câine care se abţine foarte greu de la ceva ce vrea, începeţi şi un curs de dresaj care să pună accent pe partea de aşteptare şi care să vă ajute să creşteţi încrederea câinelui în dv (deci fără metode dure). 7. Carantină: Programul începe cu o perioadă de minim două săptămâni în care trebuie să supravegheaţi foarte atent câinele şi să nu-i permiteţi să mai consume excremente, are nevoie de această perioadă în care să nu fi mâncat deloc, ca să-l ajute să renunţe la obicei; dacă mănâncă excremente, trebuie început din nou întreg programul. Ţineţi câinele mereu în lesă când e afară (inclusiv în curte, alături de voi) şi strângeţi imediat după el în curte sau padoc ca să nu fie tentat. Încercaţi să-l lăsaţi liber doar în ţarcurile în care nu există multe excremente şi doar dacă puteţi investiga terenul înainte şi aduna tot ce e de adunat. Repet, dacă a înghiţit fecale, trebuie pornit de la început. 8. Reabilitare: În aceste două săptămâni, dacă arată interes pentru excremente, atrageţi-i atenţia cumva (chemându-l pe nume, cu o jucărie care scoate sunete, etc.) şi recompensaţi-l când se uită spre dv. Dacă nu reuşiţi să-i atrageţi atenţia, spuneţi-i „lasă” (sau o comandă similară) şi corectaţi-l scurt cu lesa sau luaţi-l de acolo (cum spuneam, trebuie să poarte lesă mai mereu cât e afară). Şi în acest caz, imediat cum se uită spre dv, recompensaţi-l. Recompensa e bine să fie mâncare, dar poate fi şi o jucărie sau joacă. 9. Dietă: În această perioadă de minim două săptămâni, schimbaţi-i dieta, atât în ceea ce priveşte programul ( e de preferat să aibă mese mai dese), cât şi cantitatea şi calitatea hranei. În cele ce urmează, am să notez câteva suplimente (şi nu numai) pe care le puteţi încerca şi care se pare că fac fecalele proprii să nu mai tenteze câinele în aceeaşi măsură (excrementele altor animale rămân interesante). În plus, unele pot ajuta câinii care mănâncă materiile fecale ale altor animale din cauză că nu asimilează bine hrana. Trebuie precizat însă că nu există studii controlate care să arate că vreuna dintre sugestiile de mai jos funcţionează mereu. Consultaţi medicul veterinar însă înainte de a le pune în practică, unele suplimente pot face rău dacă sunt în exces. Nu trebuie încercate toate deodată, rugaţi şi medicul veterinar să vă ajute să alegeţi dintre acestea pe cele care au şanse mai mari să meargă.

• hrană mai bogată în proteine şi mai săracă în grăsimi; • adăugaţi suplimente de vitamine ce conţin şi vitaminele B (sau daţi-i orez); • suplimentaţi mesele cu carne de muşchi sau organe (inimă sau ficat), dacă se poate crudă, cel puţin temporar; • ficatul în special e bun ca supliment, deoarece conţine fier şi acesta pare să facă propriile fecalele mai puţin atractive; • alimentele bogate în fibră, de exemplu morcov fiert, fasole verde, broccoli, pot modifică textura şi mirosul fecalelor proprii; • mâncarea ce conţine şi sulf pare să dea fecalelor un miros/gust mai puţin interesant, de exemplu varza; • adăugaţi ulei de peşte în hrană, de două ori pe zi, propriile excremente uneori nu mai sunt la fel de atractive; • adăugaţi suc de ananas, din acelaşi motiv; • adăugaţi mentă, din acelaşi motiv; • adăugaţi produsul nutritiv Prozyme, pe bază de enzime, pentru deficienţe de enzime digestive.

Dacă urmaţi paşii expuşi aici,problema ar trebui să dispară după un timp. Dacă totuşi persistă, deşi aţi făcut totul corect, aveţi nevoie de un dresor care să evalueze situaţia, metodele care rămân când cele de sus nu au mers vin cu riscuri şi nu ar trebui aplicate decât de un profesionist. Zgarda electronică ar trebui folosită doar după ce toate celelalte metode au dat greş şi doar cu ajutorul unui dresor.

Fecalele pisicii Câinii care mănâncă fecalele pisicii trebuie puşi să urmeze programul de mai sus. În plus, puteţi încerca să îngreunaţi accesul la locul unde îşi face pisica nevoile, de exemplu să-l mutaţi mai sus (dar nu prea sus, că poate pisica să renunţe la el), să puneţi o uşă cu o deschizătură mică, prin care doar pisica să poată trece, obiecte în calea de acces pe care doar pisica se poate căţăra, etc.

14.Câinele în cuşcă

Cușca este unul dintre cele mai controversate instrumente folosite în lumea câinilor. Unii o privesc drept necesară, alții drept o scuză pentru lipsa de control asupra câinelui. Ambele puncte de vedere au ceva adevărat: cușca poate fi folosită cu succes și fără efecte secundare nepăcute pentru a învăța câinele anumite lucruri, dar este și extrem de ușor să abuzăm de ea, cu rezultate dezastruoase pentru câine. Deși cușca poate fi folositoare în dresajul unui pui, este adesea folosită în exces, ca un mod de viață. Câinele adult nu trebuie să stea în cușcă mai mult de 4 ore fără întrerupere sau mai mult de 8 ore zilnic. I. Ce este cușca pentru câine și pentru noi Cușca este, prin definiție, un mod prin care restricționăm mișcarea câinelui și îl facem să piardă controlul asupra mediului, din această cauză este extrem de ușor să fie privită ca ceva neplăcut. Este esențial să obișnuim câinele corect cu cușca, ca să putem beneficia și noi și câinele de efectele pozitive ale ei. I.1. Pentru câine, cușca este un loc de refugiu, un loc plăcut, unde nimeni nu-l deranjează, unde se poate retrage când ceva îl supără sau când se simte singur (ajunge acolo prin dresaj). Cușca îl învață să controleze aceste situații dificile: I.2. Cușca este folositoare în a învăța câinele unde să-și facă nevoile. I.3. Cușca este folositoare când încercăm să arătăm unui câine hiperactiv cum să fie calm. I.4. Cușca poate ajuta câinele, indirect, să învețe care sunt obiectele pe care are voie să le roadă și care sunt cele interzise, pentru că nu are acces la cele interzise cât timp e în cușcă, în schimb are în cușcă jucării de ros. I.5. Cușca poate fi folositoare pentru câinii care suferă de anxietate de separație. I.6. Cușca e utilă și pentru câinii agresivi. I.7. Cușca e un mod util de a transporta câinele în mașină sau de a-l caza în locuri noi, fără a-l lăsa liber. Companiile aeriene nu permit zborul câinilor decât în cuști de tip IATA (International Air Transport Association), care se pot cumpăra inclusiv din Otopeni (o marcă, doar ca exemplu, este Atlas), iar câinele trebuie să încapă în cușcă fără să atingă tavanul, să se poată întoarce și să aibă castroane pentru apă și mâncare ce pot fi folosite de afară. II. Ce nu trebuie cușca să devină II.1. Abuz (izolare, evitarea responsabilităților față de câine și a problemelor de comportament ale acestuia): cușca poate ajuta în ameliorarea multor probleme de comportament, așa cum am scris deja. Din această cauză, este de multe ori abuzată de cei care nu au timp să se ocupe de câine și de problemele acestuia. În loc să încerce să remedieze problemele existente și să se ocupe de câine, să-l plimbe, să se joace cu el, etc., mulți preferă să pună câinele în cușcă și să uite de ele. În mod ironic însă, aruncarea câinelui în cușcă pe termen îndelungat cauzează probleme pentru acesta, chiar unele dintre cele pe care cușca ar putea să le amelioreze, dacă e folosită corect, mai pe larg in punctul V. Ce trebuie să ținem minte: cușca e utilă DOAR dacă e folosită corect și nu e niciodată corect s-o folosim pentru că am pierdut controlul asupra câinelui sau pentru că nu avem timp de el. II.2. Pedeapsă: tentația este mare de a învăța câinele că, dacă nu ascultă ce i se spune, va fi pus în cușcă. Cu toate că e eficientă, cușca nu ar trebui folosită drept corecție, pentru că își pierde astfel toate asocierile folositoare; de exemplu, avem un câine care nu mai suferă de anxietate de separație, deoarece stă în cușcă, locul lui de confort; dacă o folosim acum pe post de pedeapsă, câinele nu se mai simte în siguranță în ea, așa că e posibil ca anxietatea de separație să revină. Un alt exemplu, câinele intra singur în cușcă când era deranjat de ceva (să spunem, de copil), pentru că acolo se simțea relaxat; dacă acum cușca devine o pedeapsă, câinele nu mai intră în ea când e deranjat și, posibil, devine agresiv când copilul îl stresează, pentru că nu mai vede un mod de a evita confruntarea. II.3. Vizuină: o analogie folosită des este cea dintre cușca unui câine și vizuina unui lup. Comparația este eronată, însă: lupii se nasc în vizuină, dar o folosesc așa cum noi folosim casa, puii ies din vizuină des, explorează și se întorc înapoi, dar nu stau închiși ore întregi acolo. În plus, o diferență mare, lupii nu folosesc vizuina pentru a dormi în ea. Pe la 10-12 săptămâni, puii sunt scoși permanent din vizuină și duși în spații libere unde să se joace, cât timp adulții vânează. Este adevărat că iarna lupii se adăpostesc sub câte un pom sau sub o stâncă, dar vara dorm în spații larg deschise, de unde pot vedea clar împrejurimile. III. Cum folosim cușca III.1. Tip: există 2 tipuri mari de cuști, cele din sârmă și cele din platic. Ambele tipuri sunt bune, fiecare cu avantaje și dezavantaje. Cea din sârmă oferă o circulație excelentă a aerului (de ținut cont pe timp de vară), permite câinelui să vadă ce se îmtâmplă în jurul lui (nu e mereu un avantaj, uneori câinele vrea să fie singur) și uneori e mai utilă pentru deplăsări, deoarece se poate restrânge și depozita ușor. În cea din plastic, câinele se poate izola de lume mult mai ușor, dacă asta vrea. În plus, așa cum am scris mai sus, nu puteți zbura cu câinele decât cu cuști ce respectă IATA, care sunt din plastic. Un dezavantaj mare al celei din plastic este că nu oferă o circulație a aerului la fel ca cea din sârmă și nu se poate micșora. III.2. Dimensiune: ideal ar fi să aveți o cușcă ce respectă standardul IATA: câinele să nu atingă tavanul, să aibă loc să se întoarcă înăuntru și să stea jos confortabil. Dacă luați cușca de când câinele e încă mic, puteți pune un perete despărțitor sau obstacole în spate, ca să micșorați cușca până când crește (dacă e suficient de mare pentru el, cățelul poate să-și facă nevoile într-un colț și să doarmă în cel opus). III.3. Poziționare: ideal, cușca trebuie plasată într-o zonă frecventată de oameni, ca sufrageria și astfel încât, când câinele e înăuntru, să poată vedea cât mai mult din casă. Cușca nu ar trebui să fie în curent sau lângă o sursă de căldură și nu ar trebui amplasată în locuri izolate ca subsolul sau garajul. Sigur că, dacă ușa cuștii e mereu deschisă, cușca poate fi amplasată în aceste locuri izolate, cu ziare pe jos, ideea este să nu închideți câinele în cușcă într-un loc unde e și complet singur. III.4. Reguli când câinele e în cușcă: nu puneți câinele în cușcă cu zgardă la gât. Ca să devină un loc de liniște și relaxare pentru câine, nu trebuie deranjat cât timp e în cușcă, nu trebuie înghiontit, trezit din somn, cușca nu trebuie lovită, etc. Nu toți, însă mulți câini vor să aibă un loc al lor, unde să se poată retrage când vor să fie singuri. III.5. Reguli când câinele e în afara cuștii: Câinele ținut în cușcă are nevoie de mișcare și de interacțiune pentru a compensa lipsa de activitate cât e închis. IV. Program de obișnuire a câinelui cu cușca Cum am amintit deja, câinele trebuie să vadă cușca drept un loc bun, unde se poate relaxa. Pentru asta, e foarte important ca primele contacte cu cușca să fie plăcute. IV.1. Pentru început, nu forțați câinele să intre în cușcă în niciun fel și, dacă intră singur înăuntru, nu închideți ușa, lăsați câinele să exploreze cușca și să facă orice vrea. Nu începeți să lucrați cu el dacă dă semne de nesiguranță față de cușcă, dați-i timp să se acomodeze cu prezența ei. IV.2. Cușca ar trebui să aibă mereu ceva moale pe jos, o pătură, pe care câinele să poată sta și jucării înăuntru, inclusiv sub pătură, ca să fie surprins plăcut de ceea ce găsește în cușcă. Puteți trece la urmatorul pas când câinele alege să intre singur în cușcă (probabil căutând o nouă jucărie sub pătură), fără ezitare. IV.3. Ademeniți puiul cu mâncare și lăsați-i mâncarea la intrarea în cușcă; dacă nu pare deloc deranjat să mănânce lângă cușcă, puteți acum să aruncați mâncare direct în cușcă, inițial la intrare, apoi tot mai departe. IV.4. Aplicând pasul IV.3, dacă reușiți, dați câinelui să mănâne cât timp e încă în cușcă; dacă puiul ia mâncarea aruncată și imediat vrea să iasă din cușcă, nu încercați să-l opriți, lăsați-l să iasă afară dacă asta vrea și reluați punctul IV.3, până când câinele arată că nu vrea să mai iasă din cușcă. Dați-i acum mâncare. Ideea pe care vrem să o arătăm câinelui este că e bine să stea în cușcă și să nu iasă. IV.5. Puteți proceda similar cu o jucărie sau cu orice altceva îi place câinelui. IV.6. Dacă vreți să-l învățați să intre în cușcă la comandă: după ce știți că-l puteți trimite în cușcă cu mâncare și arătând cu mâna (sau făcând o mișcare anume), dați comanda prima, faceți mișcarea din mână și aruncați mâncarea înăuntru. IV.7. Când putem trimite câinele în cușcă lejer și acesta stă acolo ceva timp, e timpul să închidem ușa. La început o închidem doar câteva secunde, apoi tot mai mult. Atenție: dacă puiul dă semne de neliniște, deschideți ușa mai repede data viitoare. Lăsați mereu o jucărie de ros cu el înăuntru, chiar dacă închideți ușa doar 30 de secunde. IV.8. Dacă stă 30 de secunde cu ușa închisă fără probleme, putem mări durata și putem muta cușca în alte locuri prin casă. IV.9. Dacă vreți să lăsați puiul închis peste noapte sau când plecați de acasă, lăsați cu el un prosop sau ceva care are mirosul dv. V. Probleme legate de cușcă Cea mai mare problemă legată de cușcă, așa cum am amintit deja, este că foarte multă lume o folosește ca să nu trateze probleme reale ale câinelui și să nu trebuiască să se ocupe de el. V.1. Stă prea mult timp închis în cușcă: câinele care e închis prea mult timp dezvoltă comportamente anormale ca hiperactivitatea (cauzată de lipsa de mișcare și de interacțiune), frustrare (care poate ușor duce la agresivitate), anxietate de separație (mai ales dacă introducerea cuștii nu a fost făcută corect), încercări disperate de a ieși, posibil rănindu-se. V.2. Nu vrea sa intre în cușcă: probabil pentru că a avut experințe proaste anterior legate de cușcă și nu vrea să le repete. În aceste cazuri, putem forța câinele să intre folosind o lesă, recompensăm câinele cum ajunge înăuntru apoi îl lăsăm imediat să iasă afară. Putem renunța la lesă când începe să intre singur în cușcă, fără să-l mai tragem și apoi reluăm procesul de la punctul IV. V.3. Latră, plânge: câinele ar trebui întâi învățat să nu mai latre, cel mai simplu este să-i atragem atenția când latră și să-l recompensăm imediat cum tace, mărind încet durata cât vrem să tacă. După ceva timp, va înțelege că, dacă tace, primește recompense, moment în care putem să introducem și un ”nu”, dacă nu ascultă. Sigur că unor câini le face plăcere să lătre și va fi mult mai greu să-i dezobișnuim, dar ideea este aceeași: recompensă dacă tace și, după ce știm că înțelege, corecția ”nu” dacă nu tace. V.4. Anxietate de separație: ideea este să arătăm câinelui că locul lui de siguranță este cușca, lucrând cu recompense și foarte gradat, mărind lent durata cât stă închis înăuntru. V.5. Obișnuire incorectă: puii care nu sunt obișnuiți corect cu cușca pot protesta, încercând să zgârâie și să muște cușca, plângând, lătrând, urlând, etc. Evident, soluția este programul de la punctul IV, cu accent mai mare pe asocierea cuștii cu ceva plăcut.  

Padocul și cușca pentru câine

Sugestiile oferite aici se adresează celor care dețin un câine de talie medie (asemănător unui ciobanesc german sau unui labrador, de exemplu), cu un nivel de energie ridicat, care va încerca să scape din padoc și din cușcă și pe care îl veți ține în padoc destul de mult timp. Dacă aveți un cățel relativ liniștit sau unul care va sta în padoc foarte puțin timp, puteți opta pentru măsuri mai puțin costisitoare, sfatul meu este însă să faceți construcțiile cât de solide puteți pentru a preveni surprizele și a avea ceva cât mai durabil.

Ce reprezintă padocul și cușca Pentru câine, cele 2 ar trebui să fie un loc de odihnă, în care nu e deranjat și unde poate scăpa de căldură, frig sau umezeală. Pentru noi, cele 2 sunt o modalitate de a ține câinele retras (când avem oaspeți, de exemplu) și pot fi și unelte folositoare în dresaj.

Ce nu reprezintă padocul și cușca Câinele nu trebuie sa le vadă ca pe o pedeapsă. Nu ar trebui să stea închis mai mult de 8 ore zilnic, atunci când padocul are dimensiuni minime.

Probleme de comportament asociate cu padocul Dacă țineți un câine energic închis prea mult timp, acesta poate dezvolta probleme serioase de comportament, de la urlat și automutilare („ticlu de cușcă”, în care își roade coada) la agresivitate. Un alt lucru de care trebuie ținut cont, unele rase stau afară fără probleme, altele însă, nu fac față frigului bine.

Obișnuirea cu padocul și cușca 1. Pentru a nu avea probleme să duceți câinele în padoc mai târziu, pentru început nu-l forțați să intre și nu închideți poarta dacă e înăuntru. Aruncați-i jucării, dați-i să mănânce înăuntru, inclusiv în cușcă și lăsați-l să exploreze teritoriul. În acest stadiu, câinele ar trebui să intre bucuros în padoc și în cușcă când îi aruncați ceva acolo. 2. Pentru a-l face să intre din proprie inițiativă, puneți jucării acolo când câinele nu vă vede, apoi aduceți-l în padoc și ajutați-l să le ”descopere”. După câteva zile, ar trebui să înceapă să intre singur în padoc și în cușcă, ca să vadă dacă nu se ascunde ceva acolo. 3. Doar după ce vedeți că intră de bună voie, puteți începe să închideți poarta, la început doar pentru puțin timp. 4. Nu vă îngrijorați dacă vedeți că nu stă în cușcă, va intra cînd îi va fi frig, mai ales dacă ați parcurs primii pași. 5. Pe măsură ce măriți perioada cât îl lăsați închis, cresc șansele ca puiul să înceapă să plângă. Dacă se întâmplă asta, nu mergeți la el, nu-i vorbiți, ignorați-l până când se liniștește, chiar dacă asta se va întâmpla după o oră. 6. După ce vedeți că s-a liniștit, puteți să mergeți să-l scoateți afară. 7. În nopțile mai friguroase, veți fi tentați să aduceți cățelul în casă, la cald. Dacă faceți asta, riscați să-i dezechilibrați sistemul imunitar prin variația bruscă și prea mare de temperatură, similar cu ceea ce se poate întâmpla vara cu aerul condiționat. Asigurați-i o cușcă bine încălzită și lăsați-l să se obișnuiască cu vremea.

Dimensiuni și materiale Cum am amintit deja, padocul și cușca de mai jos sunt destinate unui câine mediu cu un nivel ridicat de energie, care trăiește într-o zonă cu temperaturi ce variază între -20 și 40 de grade. Acolo unde există mai multe opțiuni, le-am notat în ordinea importanței lor, așa cum o văd eu. Nu recomand să folosiți palul deloc, pentru că atrage și reține apa, se umflă și se rupe repede. Unii masculi urinează pe cușcă sau pe pereții padocului, așa că poate fi util sa acoperiți măcar o parte a cuștii (cea frontală) cu tablă. Deși se va încinge vara, câinele nu va sta în cușcă oricum în acea perioadă. Căldura este însă o problemă dacă faceți și pereții padocului din tablă.

Padocul Dimensiunile minime: 6 metri pătrați (2x3). Fundația: de preferat, un contur de beton în care să intre stâlpii de susținere, pentru o mai mare siguranță. Fundația, ca și podeaua, ar trebui să fie ușor înclinată, pentru a ușura spălarea. Fosă de scurgere: puteți face o fosă de scurgere (un canal) pe una dintre laturi (cea mai joasă), preferabil din beton, dar poate fi doar un canal săpat in pământ, care să colecteze apa din padoc și s-o ducă unde doriți (spre o gaură de canalizare, de exemplu, atenție, însă, în alte țari acest lucru e legal doar dacă aveți permis). Fosa trebuie să aibă și ea o pantă ușoară. Stâlpi de susținere: stâlpii oferă o siguranță mai mare dacă sunt încastrați în beton decât dacă sunt doar înfipți în pământ. Pot fi din lemn, metal sau beton (caz în care puteți prinde plasa sudată direct în beton, mărind rezistența acesteia). Dacă optați pentru un acoperiș înclinat, 2 dintre stâlpi vor fi mai mici decât ceilalți. Podeaua: scopul ei este să nu țină umezeală, cald sau frig și să nu lase câinele să treacă prin ea (săpând). E de preferat să aibă o înclinație ușoară, ca să se poată scurge ușor apa. Construită din lemn, pavele, beton sau o combinație a acestora cu o zonă de nisip. Lemnul se poate deteriora mai repede decât celelalte (mai ales dacă e ros) și trebuie ridicat vreo 10 cm de la sol pe niște picioare (din lemn sau cărămidă), ca să nu tragă umezeala, dar e mult mai comod pentru câine, nu se încinge vara, nu e prea rece iarna și se curăță relativ ușor. Pavelele au avantajul că nu se încing și nu țin rece ca betonul, și sunt mai durabile ca lemnul. Betonul oferă posibilitatea unei canalizări sau, oricum, ușurează legătura cu canalul de scurgere din afara padocului, e mai durabil, însă se încinge vara, ține rece iarna, trebuie spălat des ca să nu prindă miros, e dificil de curățat iarna dacă nu aveți acoperiș, câinii fac bătături mai repede. Combinația dintre podină de lemn (sau pavele, sau beton) și nisip e una bună. Câinii pot învața să-și facă nevoile pe nisip (mult mai ușor de curățat/înlocuit) și vă ușurează munca. Dezavantajul e că nisipul trebuie să fie pus într-un strat adânc, trebuie schimbat și există riscul ca un câine hotărât să sape în el. Pereți laterali și spate: Scopul lor este, în primul rând, să nu lase câinele să iasă afară, apoi, dacă doriți, să oprească vântul, ploaia și zăpada. Înălțimile pereților nu trebuie să fie prea mari, doar atât cât să puteți sta confortabil înăuntru, însă trebuie duși până la acoperiș, să nu lase spații libere sus. Dacă alegeți un acoperiș înclinat, peretele din spate va fi dreptunghic, iar cei 2 laterali vor avea formă de trapez. Cei 3 pereți pot fi din plasă sudată și/sau lemn (scândură sau plăci de OSB). Plasa sudată e rezistentă, dar nu oprește vântul, ploaia sau zăpada, iar câinele poate deveni agitat dacă vede că alții se joacă pe langă el, iar el nu-i poate ajunge (inclusiv alți câini, pisici, etc.), similar dacă faceți mai multe padocuri unul lângă altul, despărțite de plasă sudată. Plăcile de OSB pot fi prea moi pentru un câine hotărât, scândura e ideală, însă ar trebui vopsită pe afară, ca să reziste mai mult. Dacă faceți mai multe padocuri alăturate, folosiți lemn între ele, ca să nu se vadă câinii și, posibil, să înceapă să se certe. Intrarea: Din plasă sudată, poarta la fel. Poarta trebuie să se deschidă spre interior, ca să se reducă șansele să scape câinele afară când ieșiți din padoc. Acoperișul: Scopul lui este să oprească lumina și căldura vara și zăpada iarna. Din acest motiv, nu e indicat să-l faceți din tablă sau din plăci de azbociment. Opțiuni bune sunt șindrilele bituminoase sau țigla. Dacă nu puneți deloc acoperiș, câinele se poate cățăra pe perete și ieși afară. Umbră: Câinele trebuie să aibă un loc umbrit vara, îi puteți face o băncuță din lemn sub care să stea, dacă nu are umbră suficientă.

O variantă bună este să folosiți un perete (sau chair 2) deja existent, de exemplu să construiți padocul lipit de casă. Astfel veți avea deja un perete, doi stâlpi de susținere și protecție mai bună împotriva vântului și a ploilor.

Cușca Dimensiuni pentru un câine mediu: 80x80 cm podeaua, cu înălțimea tot de 80 sau variabilă (vezi mai jos). Scopul principal al cuștii este să ferească de vânt și umezeală. Pentru asta, trebuie ținut cont de dimensiune (dacă e prea mare, câinele nu o poate încălzi), amplasarea cuștii, izolarea pereților și a podelei și ceea ce puneți câinelui în cușcă. Lemnul poate fi dat cu lac de cabană pentru rezistență, nu e toxic pentru câine. În cazul în care câinele e foarte distructiv, puteți pune colțare din tablă pe marginile cuștii, ca să nu poată fi roasă. Podeaua și pereții: Scândură de lemn lăcuit pe exterior, apoi un ”strat” de polistiren pentru izolare si încă un ”strat” de lemn pe interior (acesta poate fi și OSB). Cușca trebuie și ea să fie înălțată de la sol. În cazul în care optați pentru acoperișul într-o apă, intrarea va avea, sa spunem, 100cm în înălțime, peretele din spate 80cm, iar cei laterali vor fi 2 trapeze cu bazele de 80 si 100cm. O altă idee este să faceți un perete despărțitor la intrare, iar câinele să stea în al doilea compartiment format astfel, iar vîntul și apa vor ajunge mult mai greu la el. Pentru asta însă, cușca va trebui să fie mai mare. Intrarea: Intrarea în cușcă nu trebuie să fie mare, pentru că acesta va fi locul principal pe unde va ieși căldura și pe unde va intra apa. În dreptul intrării, jos, e indicat să puneți un prag (posibil acoperit cu cornier, ca să nu fie ros), care să nu permită câinelui să scoată afară conținutul cuștii (sau măcar să-l încetinească). Puteți pune și un fel de ușă, un cauciuc, o cârpă sau ceva similar, care să oprească apa și vântul mai bine, dar acestea se vor deteriora foarte repede când cușca e folosită des. Acoperișul: Dacă aveți deja un padoc cu acoperiș, puteți lăsa lemn pe acoperișul cuștii, altfel însă trebuie pus ceva care să oprească  apa; tabla e o soluție (deși se încinge, câinele nu stă vara, de regulă, în cușcă), atenție însă să nu lăsați colțuri sau margini în care câinele să se taie. Dacă alegeți să-l faceți într-o apă, îl puteți face rabatabil, cu balamale, ca să puteți umbla lejer înăuntru. Amplasare: Așezați cușca cu intrarea spre un perete, astfel încât vântul, ploaia și zăpada să nu bată spre interior. Pentru a elimina rosul cuștii și mări suprafața padocului, puteți pune cușca în afara padocului, cu intrarea printr-un perete al padocului. În cușcă: Nu puneți haine, cârpe sau mochetă în cușcă. Când câinele se udă de la ploaie sau zăpadă, materialele de mai sus vor ține umezeală, iar câinele va sta în frig. Mult mai bine este să-i lăsați paie în cușcă, acestea nu țin umezeala și să i le schimbați cînd este cazul. Încălzire: Puteți amplasa un bec cu infraroșu în interior. Becul trebuie pus într-un colț al cuștii, sus, într-un grilaj metalic solid, prins de pereții cuștii, ca să nu ajunga câinele la bec.

15.