Importanţa

Pentru început, trebuie spus că joaca nu e doar o distracţie de moment, ci are beneficii reale şi pare să fi avut un rol important în stabilirea mamiferelor ca specie dominantă pe Pământ. • La nivel de specii, diferenţele la nivelul sistemului limbic (responsabil, printre altele, cu elaborarea comportamentelor şi emoţiilor) dintre mamifere şi reptile (care le-au permis primelor să domine Pământul în ultimele 40 de milioane de ani) sunt: comportamentele specific materne, vocalizările când apar pericole şi joaca. (Lindsay) Joaca a jucat deci un rol esenţial în succesul mamiferelor şi implicit al nostru. • La nivel de individ, joaca este o componentă vitală pentru supravieţuirea mamiferelor, inclusiv a omului. Joaca ajută animalul în două privinţe majore (primele enunţate mai jos) şi este folositoare din alte câteva motive.

• Fizic

Îl ajută să-şi dezvolte şi coordoneze musculatura şi mişcările necesare supravieţuirii (ca vânător sau vânat) şi-l învaţă care este propria lui forţă în funcţie de răspunsul dat de partenerul de joacă. Prin joacă, animalul (vânat sau vânător) se pregăteşte pentru ce va face la maturitate: vânătorul învaţă moduri de a-şi urmări, hăitui, ataca, surprinde în ambuscadă şi muşca/omorî prada, iar vânatul învaţă moduri de a scăpa cu viaţa când e atacat, fugind şi căutând siguranţa turmei sau chiar înfruntându-şi atacatorii, fără riscurile asociate cu aceste manevre într-o situaţie reală. Se vede imediat că strategiile folosite de animal când se joacă cu alţi pui sau cu adulţii sunt tocmai cele pe care le va folosi la maturitate, fie pentru a prinde prada, fie pentru a fugi de prădător. Caprele sălbatice preferă să se joace pe stânci abrupte şi terenuri periculoase chiar când au la dispoziţie porţiuni de teren plat, probabil pentru a simula cât mai bine situaţiile reale viitoare şi pentru a-şi dezvolta abilităţile de a depăşi aceste obstacole. „Cea mai importantă funcţie a socializării căţelului este dezvoltarea unui repertoriu de comportamente competitive în joacă. Jocurile agresive sunt compuse din înfruntări (fără răniri şi retrageri), ameninţări şi împăcări specifice rasei, prin care câinii învaţă să se controleze, să ajungă la compromisuri sau să ţină cont de adversar fără agresivitate. Prin astfel de interacţiuni, puii învaţă că o competiţie nu duce neapărat la un conflict agresiv“. (Lindsay) „Nu putem spune că animalele se joacă pentru că sunt mici şi jucăuşe, ci mai degrabă că au o perioadă cât sunt mici tocmai pentru a se juca; doar astfel pot suplini insuficienta moştenire genetică cu experienţe individuale legate de cerinţele vieţii.” (Groos 1898)

• Social

Îi dezvoltă aptitudinile sociale necesare traiului în familie. Joaca este modul ideal de a interacţiona cu membrii familiei şi de a dezvolta legături puternice cu aceştia, iar abilitatea animalelor de a o practica poate întrema sau distruge o familie. Animalele care nu s-au jucat cu semeni ai rasei lor cât erau mici pot interpreta greşit acţiunile unui partener de joacă pentru că nu le cunosc, se pot speria şi pot ataca. Acest lucru este foarte bine ştiut şi atent urmărit de către oamenii din grădinile zoologice care încearcă să formeze forţat o familie cu un mascul şi o femelă care nu se cunosc; lipsa capacităţii de a se juca a unuia dintre ei scade drastic şansele ca cei doi să se înţeleagă (lupul şi câinele sunt mult mai sociabili ca alţii, problemele serioase apar între animalele preponderent solitare, ca majoritatea felinelor, urşii, etc., existând riscul real ca o eventuală luptă între cei doi să fie fatală). „Deoarece nevoia de joacă e un instinct neurologic, o motivare emoţională insistentă, tendinţele jucăuşe devin excesive în animalele private de jocuri”. (Panksepp et al. 1984) Prin urmare, căţeii pe care îi vedeţi în parc şi care nu ştiu cum să se joace, ale căror încercări disperate de a se juca duc la certuri şi care eşuează să interpreteze corect semnalele date de partenerul de joacă, au ajuns astfel pentru că nu au avut parte de jocuri cât erau mici, nu neapărat pentru că jocurile i-ar fi „stricat” (deşi, aşa cum vom vedea mai jos, este şi asta o posibilitate dacă se procedează incorect).

• Controlul impulsurilor

Pe lângă cele două componente, joaca are şi alte urmări benefice creşterii unui animal (câine). • Joaca îmbunătăţeşte memoria şi ajută la dezvoltarea scoarţei cerebrale. (Diamond et al. 1964; Greenough şi Black 1992) • Joaca şi explorarea determină secreţia de BDNF (brain derived neurotrophic factor), o substanţă esenţială pentru creşterea neuronilor. (Gordon et al. 2003; Huber et al. 2007) • Joaca ajută la creşterea şi longevitatea legăturilor neuronale dintre centrele de agresivitate din creier, ca nucleul amigdalian (responsabil cu procesarea emoţiilor), şi centrele de controlare a impulsurilor situate în lobul frontal. (Potegal şi Einon 1989, Panksepp et al. 2003) Ca un mic rezumat, joaca ajută la dezvoltarea „intelectuală” a animalului şi îl ajută să-şi controleze mai bine pornirile instinctive şi emoţiile. Acest aspect este extrem de important în creşterea şi dresajul (respectiv reabilitarea) unui câine şi este unul dintre motivele centrale pentru care metoda funcţionează, câinele învaţă să se controleze, rămânând însă într-o stare fericită.

• Dresaj

Un al patrulea mod prin care joaca ajută la dezvoltarea câinelui este dresajul, mai pe larg despre asta în cele ce urmează.

• Dresaj prin joacă

S-au scris multe cărţi despre acest subiect (unele sunt trecute la bibliografie), atât în ceea ce priveşte importanţa jocurilor între oameni, cât şi între alte specii şi între oameni şi animale. Articolul îşi propune să atingă fugar aceste subiecte şi să lămurească de ce dresajul prin joacă e folositor şi cum anume trebuie aplicată această metodă. Problemele încep chiar de la definiţia noţiunii de joacă şi continuă cu idei eronate despre ce înseamnă, cum ar trebui să se desfăşoare şi ce efecte are joaca alături de câine. Mulţi o consideră fără valoare în dresaj sau chiar dăunătoare, pretinzând că ar submina autoritatea stăpânului în faţa patrupedului, alţii cred că anumite jocuri pot înrăi câinele, iar alţii nu fac diferenţa între agresivitate şi joacă. Din fericire, în ultimul timp au început să apară tot mai mulţi oameni, unii recunoscuţi la nivel internaţional, care înţeleg si folosesc puterea jocurilor în dresaj.

Ce e şi ce nu e joaca

Mulţi oameni ar spune că nu ştiu să definească joaca, dar ştiu să o recunoască atunci când o văd, pentru că pare ceva banal, prin care am trecut cu toţii în copilărie. Din păcate, lucrurile nu stau chiar aşa, cel puţin nu când e vorba despre câini. Mulţi stăpâni interpretează greşit semnalele de joacă trimise de căţelul lor. Cei mai mulţi văd semne de agresivitate când câinele vrea doar să se joace, alţii însă cred că animalul vrea să se joace, când de fapt acesta e agresiv. Dificultatea definirii noţiunii de joacă există chiar şi între specialiştii în etologie. În cele ce urmează, am preferat să folosesc definiţia dată de Burghardt, exprimată însă în termeni mult simplificaţi faţă de cei folosiţi de acesta. Burghardt defineşte joaca cu ajutorul a 5 criterii care trebuie să fie îndeplinite simultan, iar când un criteriu conţine mai multe atribute, unul singur dintre acestea e suficient.

• Nu ajută în mod direct la supravieţuirea imediată.
• E voluntară, spontană şi plăcută, e un scop în sine.
• Diferă de acţiunile „serioase” prin faptul că e incompletă, exagerată, stângace.
• E repetitivă, dar nu în mod rigid.
• E iniţiată doar când animalul e sănătos şi relaxat.

Având şi aceste noţiuni în minte, voi vorbi puţin despre modul în care se joacă câinii între ei şi cu oamenii. Preferinţele pentru anumite tipuri de jocuri ţin atât de rasă, cât şi de individ (doar pentru ca e labrador nu înseamnă că obligatoriu va aporta) şi de partenerul de joacă; acelaşi câine se poate juca diferit cu diferiţi câini, în funcţie de cât de bine îi cunoaşte, sexul acestora, preferinţele lor pentru jocuri, etc.

Joaca şi dresajul

„Joaca şi dresajul nu sunt contrare una celeilalte, ci complementare”. (Lindsay) „Dacă stăpânul nu ia parte la jocuri, acest lucru va influenţa atitudinea câinelui în viitor”. (Eberhard Trumler) Aşa cum am precizat deja, joaca are un impact puternic asupra capacităţii câinelui de a-şi controla impulsurile, fapt ce o face să fie foarte folositoare în procesele de reabilitare ale câinilor cu probleme de comportament. Integrând joaca în dresajul câinelui, îl veţi învăţa să aprecieze comenzile formale mult mai mult decât ar face-o în mod normal, pentru că le va exersa într-un moment când e mulţumit, când se joacă. După ce asociază dresajul cu joaca, va fi încântat de fiecare dată când veţi dori să-l învăţaţi ceva nou. O problemă mare în dresaj (care se tratează separat, în general) este că animalul se lasă distras uşor de alte evenimente, uneori chiar caută altceva pentru a scăpa de plictiseala dresajului. Prin metoda aceasta, câinele va fi mult mai puţin distras de altceva, pentru că activitatea prezentă îi dă satisfacţie şi va aştepta cu nerăbdare ora de dresaj. Există mulţi oameni, unii chiar dresori, care atenţionează că, dacă ne jucăm cu puiul în anumite feluri, se vor întâmpla lucruri negative. Deşi e perfect adevărat că e posibil să „stricăm” puiul dacă ne jucăm cu el necorespunzător, dacă o facem în mod corect, nu vor fi niciun fel de probleme. Mai jos am să discut puţin despre câteva idei eronate legate de impactul jocurilor asupra căţelului.

• Dacă te joci cu căţelul, scazi ca importanţă în ochii lui
• Joaca e modul câinelui de a stabili ierarhia în haită
• Trasul de „cârpă” îl face agresiv

În realitate, lucrurile stau pe dos, dacă te joci cu el, câinele începe să te aprecieze mai mult şi să aibă încredere în tine. Deşi e important să găsim un nivel de joc cu care ne simţim în siguranţă, să nu fie prea dur pentru noi, acesta nu e un motiv să renunţăm cu totul la joacă, chiar dacă puiul e extrem de insistent. Mai mult, chiar, căţelul care e extrem de insistent şi chiar nesimţit în încercările lui de a se juca e cel care are cea mai mare nevoie să înveţe cum să se joace cu reguli şi o poate face, trebuie doar să-l ghidăm şi să avem răbdare. În primul rând, nu cunosc niciun studiu efectuat de etologi care să fi concluzionat asta. Faptul că mulţi dresori sunt convinşi de acest fapt nu îl face real, este nevoie de studii controlate, efectuate de oameni în măsură să le organizeze corect şi să le interpreteze corect, adică etologi, nu „simpli” dresori. Până când nu apar aceste studii, teoria nu poate fi considerată adevărată, eu voi discuta însă puţin despre ea, pentru că e o idee adânc răspândită la noi în ţară. La ce duce această idee: când puiul te muşcă, de fapt el vrea să se impună în faţa ta, să te testeze, iar tu trebuie să-i explici clar că tu eşti „şeful”, spunându-i „nu”, ridicându-l de ceafă în sus şi/sau scuturându-l sau ţinându-l cu forţa la pământ 10-20 de secunde până când se calmează sau, dacă nimic nu merge, chiar să-l baţi. Motivul pentru care se ajunge aşa departe e că, dacă te opreşti pe parcurs, câinele a înţeles că „nu te ţine cureaua” şi ştie ce are de făcut, trebuie doar să reziste mai mult ca tine. E adevărat, puiul nu trebuie încurajat să muşte şi trebuie să-i arătăm clar că nu are voie. Modul cum se face asta în metoda de sus, însă, diferă mult de ceea ce fac eu (vezi mai jos, „joaca fizică”). Mai mult de atât, se ajunge la o situaţie cel puţin ironică: tocmai câinii „dominanţi”, care nu renunţă, sunt cei cu care metoda de mai sus deseori nu funcţionează, după cum se plâng cei care o încearcă (e adevărat, însă, cei mai mulţi se opresc înainte să trebuiască să bată căţelul; dacă îl baţi, orice câine va renunţa la orice, într-un final). Metoda de mai sus funcţionează cu cei mai mulţi câini, pentru că aceştia nu se împotrivesc la fel de mult şi renunţă repede când simt presiunea. Cei care sunt mai duri, rezistenţi, etc., însă, nu renunţă şi chiar dacă o fac când sunt pui, vor reîncerca să vă testeze la maturitate. Cunosc un caz în care un pui a fost corectat cu metodele de mai sus din prima seară când a intrat pe uşă, stăpânii s-au interesat de la început ce trebuie să facă şi au aplicat criteriile de mai sus. La maturitate, însă, câinele a început să-şi muşte stăpânii, deşi se făcuse şi dresaj cu aceleaşi principii şi aceleaşi sfaturi: „dominaţi câinele”, „face urât pentru că nu-l puteţi domina”. În final, câinele a fost dat altcuiva. Mulţi ar spune că e normal, că ordinea în haită e mereu testată de câini şi că trebuie să te aştepţi să te „încerce” oricând eşti „slab”. Cu metoda mea, însă, toţi câinii cu care am lucrat au renunţat definitiv la a mai „testa” stăpânii. Chiar dacă teoria de mai sus ar fi corectă (eu nu cred asta), rezultatul ar putea fi un câine care încearcă să vă muşte când sunteţi bolnavi, pentru că simte că sunteţi mai slabi şi că poate câştiga „şefia”. Cum spuneam, însă, există o altă soluţie. Din nou, nu există niciun studiu care să arate asta. Mai mult, trasul de „cârpă” e un procedeu adoptat de tot mai mulţi dresori, iar în unele sporturi, ca Agility, e folosit preponderent (vezi şi „Trasul de cârpă” de mai jos).

De cele mai multe ori, aceste servicii vin in pachete, cate doua sau mai multe, personalizate dupa caz.

Ex: Un caine care are nevoie de reabilitare, va trece si prin niste sedinte de predresaj; plimbarile cainilor vor beneficia intotdeauna de un dresaj de mers la pas; terapia prin expunere implica plimbarea cainilor si putin dresaj de companie; consilierea in alegerea rasei implica si sfaturi de dresaj specifice.